Personajul care l-a inspirit pe Ion Popescu-Brădiceni, Gogă Nicolcioiu-Nixon este un hâtru pensionar polivalent. Supranumit omul cu mai multe meserii, pe care nu are rost să le mai enumerăm, Gogă Nicolcioiu a trudit toată viaţa în “Valea prafului de puşcă”, aşa cum a botezat el însuşi UM Sadu, din actualul Bumbeşti-Jiu, fost Sadu.
Una dintre preocupări este aceea de reclamagiu, dar de la reclamă. Având un scris teribil de elegant, până-n 89, a scris lozinci şi reclame. Are un mare talent de grafician şi caricaturist autodidact. În cazul că ar fi avut parte de o familie mai avută, şi nu una extrem de săracă, cu mulţi fraţi şi orfani de tată, Gogă Nicolcioiu-Nixon ar fi avut talent suficient pentru a-şi face studiile la o Academie de Arte Frumoase. La Peştişani, în Clubul Pensionarilor, expune permanent grafică, dar şi sculptură în lemn. Indiferent dacă-i recunoşti talentul artistic şi literar ori nu, are renumele că-i cam bate pe toţi la şah. Asta-i, prozaic vorbind, Gogă Nicolcioiu-Nixon. Nimeni nu ştie de ce şi-a adăugat la numele, supranume local, şi pseudonimul Nixon.
Ion Predoşanu
Portretele în trei culori ale lui Gogă Nicolcioiu-Nixon
Gheorghe Nicolcioiu-Nixon este unul dintre pensionarii Peştişanilor. Dar şi unul dintre intelectualii de marcă ai acestei aşezări gorjene, pe-al cărei domeniu privilegiat s-a născut Constantin Brâncuşi. În plus, acest iubitor de artă este şi grafician naiv. Adică practică, la început de secol XXI, cu o ingenuitate mirabilă, 
redesenarea lumii vizibile,,şi reuşind să scoată în lumină şi pe cealaltă, invizibilă, de pe temeiurile unui autodidacticism funcţional, dar sub semnul unui instinct artistic exemplar. Gogă Nicolcioiu-Nixon a încredinţat redacţiei „Gorjeanul” două cicluri: unul dedicat câtorva biserici gorjene; altul unor personalităţi din Gorj, România şi Balcani. Cum, în viitorul imediat, se ţin manifestările legate de Festivalul Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”, ediţia mai 2011, cu care publicaţia noastră este partener media, oferim, acum, cititorilor patru portrete. Primul este al lui Tudor Arghezi însuşi (1880-1967), pe care comunardul nostru îl identifică succint drept „creatorul unui univers distinct al poeziei româneşti, răzvrătit, romantic, un liric energic şi fantezist”. Cel de-al doilea este al lui Ion Gheorghe Angliţoiu, un poet născut la Hobiţa(1913) şi mort la Stalingrad, la 29 de ani(1942), pe acelaşi front infernal unde a căzut şi bunicul celui care redactează articolul de faţă, Vasile Popescu-Mocioi, exact de aceeaşi vârstă cu Poetul-Erou. Tânărul poet gorjean l-a cunoscut pe Tudor Arghezi şi acesta i-a şi scris o scrisoare de întâmpinare pentru un superb gest al său. Scrisoarea este reprodusă în monografia pe care scriitorul Ion Mocioi i-a dedicat-o Poetului-Erou Ion Gheorghe Angliţoiu. Celelalte două portrete imortalizează chipurile a doi dintre laureaţii Festivalului internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”: 
Grigore Vieru (1936-2009) pentru Poezie şi OPERA OMNIA şi subsemnatul pentru arghezologie, în 2002. Toate patru încercările dezvăluie un talent nativ, care, dincolo de inerentele stângăcii, izbuteşte să schiţeze, din peniţă şi cu tuş, chipurile verosimile, expresive, reprezentative pentru o asemenea abordare plastică, dar şi pentru un asemenea tip de mentalitate estetică.
Gogă Nicolcioiu-Nixon a realizat aceste „inscripţii” în trei culori (al, negru şi roşu) din iubirea lui infinită faţă de frumos. Nevoia de frumuseţe a românului este, mai întâi, o stare ontologică şi abia apoi una creativă. Creaţia succede ca o încununare a unei vocaţii cu totul speciale pentru consolidarea unei spiritualităţi şi culturi durabile în eon.
Ion Popescu-Brădiceni
