Octavian Goga – publicistul, la 75 ani de nemurire

2541

Cunoscut în Istoria literaturii române, în conștiința literară românească, ca una din cele mai reprezentative voci lirice ale Ardealului, în imediata apropiere a înaintașului său, George Coșbuc, poeta vates, proroc și mesianic, un gazetar de înaltă clasă și un desăvârșit orator, un adevărat tribun, Octavian Goga(n. 1881) este exponentul liricii românești de la începutul secolului al douăzecilea.

Critica literară i-a fost favorabilă încă de la apariția primului volum de “Poezii”(1905): Nicolae Iorga, în paginile “Sămănătorului”, C. Stere și Garabet Ibrăileanu, în ”Viața românească”, Ilarie Chendi, Eugen Lovinescu. Titu Maiorescu prezintă Academiei Române raportul cu titlul ”Poeziile d-lui Octavian Goga”, prin care propune acordarea Premiului Năsturel – Herescu pentru primul său volum. După cum știm, mentorul „Junimii” susținea că “patriotismul, ca element de acțiune politică, nu este materie de artă”, cu toate acestea, apreciază criticul, în cazul lui O. Goga, patriotismul, pornind dintr-o inimă sinceră, în afară de orice tendință politică și în certe împrejurări excepționale este “născător de poezie”.
Octavian Goga nu poate fi încadrat într-un anume curent literar, se poate vorbi de o prelungire a romantismului eminescian, cu rădăcini în cel pașoptist, se observă influențe sămănătoriste(„ruralismul”, „întoarcerea la brazdă”, sentimentul dezrădăcinării, naționalismul, ura față de oraș), dar, așa cum singur afirma:”Am mers paralel cu această manifestare, însă pot să spun că nu am fost niciodată ceea ce se cheamă un sămănătorist, n-am fost înglobat în această mișcare literară”. Și pe bună dreptate, în poezia sa, lipsește idilismul, dimpotrivă, cântăreț al vaierului mulțumii, accentuează latura socială, după propria-i afirmație: „Eu am văzut în țăran un om chinuit al pământului, n-am putut sa-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale și nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină și veselie a lui Coșbuc”. Goga, „dreptvestitorul apostol”, a plătit tribut și poporanismului, văzând în cărturari adevărații luminători ai satelor, de asemenea, influența simbolistă s-a exercitat și asupra creației sale, fără a-i modifica structura.
În urma unei mai atente analize a liricii lui Goga, vom constata că evoluția sa poetică nu este ascendentă, cum ar fi normal, astfel că primele două volume(“Poezii”, 1905; „Ne cheamă pământul”, 1909) reprezintă punctul culminant, sunt cele mai valoroase, apoi continuă declinul, involuția, de asemenea, poezia evoluează de la obiectiv la subiectivism.
A debutat în “Tribuna”, apoi a publicat în “Revista ilustrată’’, “Familia”, “Luceafărul”, revistă apărută mai întâi la Budapesta(1902), mutată apoi la Sibiu(1906), unde își publică cele patruzeci și opt de poezii din primul volum, “Sămănătorul”(o singură poezie), “Viața românească’’ și în “Țara noastră’’, revista lui Octavian Goga, apărută la Brașov(1907), apoi la Cluj și București.
Strălucit gazetar și eminent orator, activitatea sa publicistică cuprinde următoarele volume:” O seamă de cuvinte” (1908), “Însemnările unui trecător “(1911), “Strigăte în pustiu”(1915), “Mustul care fierbe”(1927), „Precursori”(1930), „Fragmente autobiografice”(1934). O serie de articole publicate în „Țara noastră”, “Tribuna”, ziarul”România”, apoi în volumele menționate mai sus, sunt republicate în Editura “Dacia”,Cluj- Napoca, 1981, cu titlul “Pagini publicistice”.
Publicistica lui O. Goga are o întreită valoare, una documentară, primind informații despre viața sa, epoca în care a trăit, contribuind astfel la îmbogățirea biografiei scriitorului, una educativă și alta literară. Octavian Goga s-a pronunțat răspicat împotriva artei pentru artă, în concepția lui, “scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă”(“Fragmente autobiografice”). Aceleași convingeri estetice sunt exprimate în articolul ”Pro domo”, publicat în “Tribuna”, 1910. Scriitorul nu urmează sfatul primit de la un prieten al său, probabil, Octavian C. Tăslăuanu, care îl sfătuiește să rămână cât mai departe de frământările de acasă, să-și “scalde sufletul în lumina Occidentului”. Goga se afla la Paris. “Cât de înțelept e sfatul tău, iubite prietene, dar eu n-am să-l urmez niciodată. Viața care curge dinaintea mea mă cheamă, îmi zbuciumă inima și-mi înfierbântă tâmplele. Problemele ei mă agită, chiotul ei mă tulbură, războiul ei nu-mi dă odihnă”. Apoi continuă:”Așa am crezut și am mers înainte: am făcut gazetă în care am răscolit păcate, am tras de păr necinstea și am lovit la mir pe ipocriți, am aruncat suflet și nervi, am iscălit polițe și- am răgușit în adunări de popor. Lasă-mă să rămân ce-am fost și până azi:un glas smuls din vaierul celor mulți”. În ”Rostul scriitorilor”, publicat în “Țara noastră”, se referă la “rolul unei călimări de scriitor”, “literatura trebuie să reintre în rolul ei istoric, în rolul ei de apostolat”, “scriitorul la noi are și un rol militant, o postură de luptător și cetățean”, de asemenea , să fie și publicist ca “să-și alterneze îndeletnicirile de artă”. Prin urmare, scriitorul nu trebuie să trăiască izolat, într-un turn de fildeș, “El nu-i canar în colivie”(„Poetul”). În articolul “Literatura militantă”, publicat în “Țara noastră”, 1923, Goga deplânge faptul că în locul scriitorilor au năvălit “scribii cu călimara lor de închiriat”, prin urmare, “După stingerea lui Eminescu care-și înfipsese pana lui de ziarist în toate problemele mari ale vremii lui, atingând cele mai înalte culmi ale cugetării politice la noi, poeți și artiști n-au coborât în Agora și strângând cercul împrejurul lor, mergând alături cu viața, au devenit tot mai străini de strigătele ei”.
Critica presei face obiectul articolului „Dreptul criticii”, publicat în “Tribuna”, 1910. Înfierează retorismul demagogic:”Vorbe mari, atmosferă sufocantă de laude și tămâieli și o desăvârșită lipsă de sinceritate, „………….vorbărie goală, același măciniș de fraze uzate, aceeași falsificare a adevărului.” “Viața noastră curge într-o matcă sărăcăcioasă, cu unde tulburi și adesea urâte, iar gazetăria, fără ochi și urechi, cântă osanale și imnuri de mărire”.
Demagogia politicienilor români, „aruncători de vorbe, potop de cuvinte fără fapte”, patimă prezentă și în zilele noastre, este criticată în articolele „Vorbe” și în “Vorbele mari”, ambele apărute in „Țara noastră”, 1907 și 1908.
Tributar poporanismului, în anii 1907-1910, scrie articole în care se adresează intelectualilor ca luminători ai satelor, “Către cărturarii noștri” și “Carte”, ambele publicate în “Țara noastră”, 1907, în același timp, susține înrolarea preoților în lupta socială și națională, polemizează cu mai marii bisericii care considerau că preoții n-au ce căuta în politică.
În opinia lui Goga, între români, țăranul “înfrățit cu pământul” este reprezentativ , atât în timp de pace cât și în război.El este păstrătorul specificului nostru național. “Țăranii, spune Goga, mi s-au părut singurii oameni întregi de la noi.” Martor la plecarea unor săteni în America, despre întoarcerea lor acasă, la glie, ne vorbește în “Pământul nostru ne cheamă”. În urma unor divergențe cu Iuliu Maniu, care îl învinuia pe poet, fără dovezi, de relații secrete cu guvernul de la Budapesta, Goga este nevoit să părăsească Ardealul, pentru a se stabili la București. Venind în Capitală, desfășoară o activitate intensă, pledează pentru intrarea României în război. În articolul “Maiorescu. Un Petroniu care n-a știut să moară”, “România”, 1917, după ce îi arată meritele , îl critică pentru atitudinea sa politică din perioada Primului Război Mondial , care se opunea intrării României în război.”Stăpânit de ideea inacțiunii pe care o cuprindea în formula neutralității definitive a României, a sfătuit în Consiliul de Coroană, pe regele Ferdinand să nu declare război”. Articolul este un veritabil pamflet, la fel articolul”A murit un om: Ioan Slavici”, publicat în “Tribuna”, 1910. Goga este necruțător față de scriitorul Ioan Slavici, din pricina oportunismului omului politic, care se declara aderent al principiilor transfugului Vicar Mangra.”E un blestem nou, spune Goga, ca un bătrân, înainte de a muri să-și îngroape cinstea”. În anii 1910-1911, Goga, situându-se în fruntea”tinerilor oțeliți”, în campania de la “Tribuna”, luptă pentru purificarea rândurilor mișcării naționale de trădători, șovăielnici, de elemente nesigure. Volumul “Însemnările unui trecător”conține memorabile pamflete în care-i biciuie pe trădătorii de neam, de aceea, nu-l iartă pe Slavici pentru sentimentele sale filohabsburgice. În articolul “Trădătorii”, publicat în ziarul “România”(1917) , prezintă cazul unui general ajuns ocnaș pentru trădare. În final, Goga reproduce vorbele generalului Dragalina pronunțate înaintea biruinței de pe Jiu:”Voi fi fără milă, ascultați bine, ofițeri de orice grad și soldați, ceea ce vă spun, voi fi fără milă față de aceia care se uită înapoi, în loc să se uite înainte”.
În numeroase luări de cuvânt, umanistul Goga pledează pentru toleranță față de naționalitățile conlocuitoare:” Politică față de minorități, nu putem să facem decât în cadrul acelui sentiment de toleranță, care este strâns legat de psihologia poporului nostru românesc”(“Politica față de minorități” în articolul „Țara noastră”, 1927). Niciodată Goga nu a exprimat resentimente față de poporul maghiar.
Volumul “Precursori”, deși este publicat în 1930, cuprinde portrete literare, evocări emoționante despre Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Șt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Iosif Vulcan , Avram Iancu, Aurel Vlaicu, părintele Lucaci, majoritatea articolelor au fost scrise înainte de Primul Război Mondial. Încadrat de Tudor Vianu, în “Arta prozatorilor români”, la capitolul”Portretiști și eseiști”, acesta evidențiază arta rășinăreanului în realizarea portretului moral, de exemplu, părintele Lucaci este”mândru ca un senator, frumos ca un cardinal de pe vremea Renașterii”. La aceasta, se adaugă talentul lui Goga de a nota limba vorbită, graiul viu al personajelor, putem da ca exemplu un fragment despre vizita lui Caragiale la închisoarea din Seghedin(Ungaria), unde se afla întemnițat Octavian Goga(1912): „Am venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension……… Nu ți-am spus eu să te astâmperi……..Ai? Ian ridică mâinile să văd urmele lanțurilor………. Săracul de tine……….Uite, ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie”.
După Primul Război Mondial, “opțiunea pentru politică era totală”(C. Ciopraga). În articolele scrise după Marea Unire, se referă la dușmăniile politice, conflictele dintre liderii partidelor, critică politicianismul, demagogia, pune în evidență “frivolitatea jocului politic”, efectele asupra sărăciei generale din țară. Poetul și-a constituit o grupare politică proprie al cărei organ de presă “Tribuna”, polemizează cu oficiosul partidului, “Românul”. Absorbit tot mai mult de politică și preocupat de gazetărie, creația literară se află în declin. În 1923, Octavian Goga este ales membru al Academiei, iar în 1924, obține premiul național de poezie. În 1931, Universitatea din Cluj îi conferă titlul de “Doctor honoris causa” și este numit “Princeps poetarum Transilvaniae”. Autorul „Cântării pătimirii noastre” se stinge din viaţă la 7 mai 1938 şi îşi petrece somnul cel de veci la Castelul Ciucea. Într-un dialog cu Felix Aderca, 1929, Goga precizează: “Eu am crezut de la început în specificul național, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta proprie”.
Până în 1918, a luptat pentru Marea Unire, iar, după aceea, pentru unitatea moral-politică a țării. Conștient că în “republica literelor nu poate exista decât talentul și cinstea omului de omenie”, “cu condeiul muiat în inimă”, a desfășurat o prodigioasă activitate literară și politică pusă în slujba idealurilor de eliberare socială și națională a românilor din Transilvania.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here