Obiceiuri din Piscoiu pentru întreţinerea şi protejarea vieţii de familie: Descântecul şi blestemul

1569

satÎn Piscoiu, bolile au denumiri populare ca tuse măgărească, gâlci, cârcei, gălbinare, bubat, bube dulci, râie, dalac, umflături etc., sătenii recurgând la vindecare, mai ales până în jurul anului 1920, dar şi astăzi din ce în ce mai rar, şi la leacurile băbeşti. Despre apariţia şi dispariţia bolilor există în sat diferite credinţe şi superstiţii. Se spune, de exemplu, că „ulcioarele” de la ochi se fac pentru că cei care le au s-au spălat din urcior.

Pentru tămăduirea bolilor sunt folosite plantele medicinale şi descântecele, acestea din urmă, pentru a avea leac, trebuind „furate sau auzite”, nu copiate de undeva. După spusele femeilor care practicau descântecul ca o metodă de vindecare a bolilor (am cules, până în anul 1970, peste 30 de descântece), neputinţa oamenilor de a scăpa de boli îi făcea să creadă că în jurul lor sunt demoni şi duhuri neprietene pe care încercau să le potolească prin vrăji şi descântece pe care le făceau până la amiază pentru că „aşa e bine”, iar, ca să aibă leac, descântatul, făcut de o femeie „curată”, trebuia plătit cu o sumă simbolică. Descântecul este un cuvânt de origine latină, vraja – din slavă, farmecul – din latină, poporul nefăcând deosebirea între „te-a descântat”, „Te-a fermecat”, „Te-a vrăjit”. Unii folclorişti cred că trebuie să facem distincţie între descântece, vrăji şi farmece (Simion Florea Marian), alţii cred că farmecul şi vraja înseamnă acelaşi lucru, iar descântecul este o formă verbală care face parte din vrajă (Artur Gorovei). Descântecele sunt diferite de la un loc la altul pentru că „multe bordeie, multe obicee”, cel care le practică dându-le o formă proprie şi se crede în ele există datorită emotivităţii magice, care este un mediu favorabil de conservare a lor , a superstiţiilor. Dacă enunţul „mi-a ieşit cineva cu gol” nu spune nimic, relatarea faptului că, cel care a ieşit în cale cu găleata goală, a fost „piez rău” pentru că omul a pierdut un proces sau şi-a rupt o mână, aceasta impresionează şi se crede că eşti „fermecat”. Descântătoarea se foloseşte de o cană cu apă, busuioc, tămâie, cărbuni etc., descântecul fiind spus de trei ori pentru că unitatea simbolizează Divinitatea, doi era principiul răului, iar cifra trei era simbolul armoniei perfecte. În timpul descântecului, femeia are o mimică aparte, mai ales la un „deocheat” când vrăjitoarea cască tot timpul, îl trage pe cel bolnav cu degetul pe la tâmple, suflă peste frunte şi zice „Vântu ocoli pământu / Şi deochiul pieri de la…din cap / Şi rămâne curat, luminat / Ca Maica Precista şi l-a lăsat”. Cei care pot deochea repede sunt oamenii cu ochii verzi, albaştri, negri, cu sprâncenele îmbinate, dar şi animalele, vântul, pământul, plantele, ierburile. În descântecele de „bubă”, enumeraţia şi repetiţia obsedantă au rolul de a sugera: „Bubă neagră, bubă albă, / Bubă şerărie, bubă vişinie, / Bubă cu dălac, Bubă cu izdat, / Bubă văcească, bubă oiască, / … / Bubă de 99 de feluri”, răul fiind alungat prin poruncă directă: „Nu săgeta, nu cuţâta inima lui…! / Că cu sare te-oi săra / Şi cu gura te-oi sufla”, buba fiind invitată să meargă la fetele împăratului care este foarte bogat sau este trimisă „Unde popa nu ceteşte, / fată mare cosâţă nu împleteşte, / Glas de săcure nu s-aude”. Într-un descântec de deocheat, bolnavul, deochiat de o fată mare, o femeie „stearpă”, un voinic, zice că „ Az dimineaţă mă sculai, / Pe rouă călcai, / Roua o scuturai”, apoi apare elementul religios unde Maica Precista spală bolnavul în apa Iordanului pentru a scăpa de „ Moroi, moroaice, / Drăcoi, drăcoaice”. În descântec apar expresii vulgare spuse fără ocolişuri, răul fiind alungat şi prin folosirea unor comparaţii cu aştri şi plante: „Cât stă picătura-n gard / Atâta să stea deochiul la…în cap!”, iar Maica Precista „Coboară pe scări de argint / La mine pe pământ” şi vindecă bolnavul de rămâne curat „Ca argintul stricurat, / Ca soarele când răsare, / Ca luna când e plină / Ca busuiocul din grădină”. Într-un descântec de „junghi”este descrisă munca depusă de la însămânţarea cânepii şi până la folosirea pânzei pentru haine, vrăjitoarea cerând, după fiecare etapă de muncă terminată, să dispară şi boala: „O băgară în baltă (cânepa), / O topiră / Să se topească junghiul de la…!”. Aţa de cânepă cu care descântă, având răul în ea, se va atârna de coarnele unui animal pentru a fugi răul de la cel descântat. În descântecul de măritat, sub formă de dialog, fata se adresează fântânii şi cere s-o spele „cu apă-ntoarsă / Ca să pară băieţilor frumoasă / Să placă bărbaţilor / Ca ţuica bătrânilor!”. Într-un descântec de „gâlci”, acestea au suflet, una este oarbă, cealaltă-surdă şi merg să pască, apoi merg la pădure „c-o bardă şi c-o săcure”, nu se mai întorc şi pier „Ca roua de soare, / Ca spuma de mare, / Ca cenuşa zburătoare”. Într-un descântec de „întors”, cel vrăjit o întâlneşte pe Maica Stămărie şi i se plânge cum din frumos a ajuns să aibă „…pe cap, peri de ţap / Pe mâini – peri de câini / Pe picioare – peri de căprioare / Pe genunchi – peri de lupi”. Într-un descântec de dragoste se observă clar cum odinioară, pe dealurile Piscoiului, de sărbători, sătenii urcau cu buciume (ţevi de cazan): „Buciumurile buciumară / Toate dragostile adunară / În pahar că le băgară”, iar cel care bea din pahar va fi „Ca soarele când răsare / Ca busuiocul în floare / Ca calul în herghelie / Ca mătasea-n prăvălie”, comparaţiile făcându-se cu flori, animale, lucruri. Blestemul (îl găsim şi în cronicele munteneşti şi moldoveneşti) are la bază puterea magică a cuvântului. Uneori sunt invocate şi forţe supranaturale. Ca imprecaţie liberă, blestemul este rostit în momentele dificile ale vieţii omului. Dacă unui sătean i s-au furat găinile, mai ales femeile spun despre hoţ: „Trăsni-l-ar Dumnezeu şi toate zilele mari!” sau „Mânca-le-ar cu pătura-n cap!” În descântecele culese de la Ioana Păuna, Ioana C. Radu, Elisabeta Fota, Elena Caragea, Maria Radu, Ecaterina Chişamera, Domnica Cârciumaru, Dumitra Bălă, Maria Miculete, Ioana Andrei, Maria Sinescu, Elisabeta Păunescu etc., găsim elemente tradiţionale ca: formule iniţiale şi finale, ritmul şi fondul fabulativ, limbajul. Blestematul se face direct sau indirect când nu este cunoscut un răufăcător, iar sătenii cred că blestemele se împlinesc, mai ales dacă părinţii îşi blestemă copiii când aceştia nu sunt ascultători. Blesteme găsim şi în descântecele de deocheat unde fata mare care a deocheat pe cineva „S-o lovească boala mare / Să-i pice cosâţa / Să-i rămâie cheliţa / Să-şi vadă păcatul / C-a umblat cu deocheatul!”. Blestemul poate fii iertat aşa cum se observă în „Iertăciunile” de la nuntă, când părinţii sunt rugaţi să-şi ierte copiii pentru că „Binecuvântarea părinţilor / Întăreşte casele fiilor; / Blestemele părinţilor / Risipesc casele fiilor”. Se crede că cei care descântă sunt reprezentanţii diavolului printre oameni. În sat circulă o legendă cu Dumnezeu şi o vrăjitoare în care se arată că Sfântul Petru, mergând pe pământ cu Dumnezeu, văd o vrăjitoare care fierbea ierburi în nişte oale. Ştiind că fiertura va fi folosită pentru vrăjirea oamenilor, cei doi poruncesc să-i stea oalele din fiert. Vrăjitoarea zice să le stea şi lor caii din mers. Dumnezeu şi Sfântul Petru, dându-se în lături din faţa lui Satana, dezleagă porunca şi merg mai departe. Fondul blestemului şi al descântecului a fost preluat şi de poeţii români Tudor Arghezi (sursa de inspiraţie a poetului fiind Gorjul său natal), Vasile Voiculescu, Lucian Blaga etc. şi a existat, de-a lungul vremii, la toate popoarele lumii, atât la păgâni, cât şi la creştini.

Profesor Gheorghe Sinescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here