Sunt într-adevăr oameni pe care ţi-e greu să-i uiţi. La fel se întâmplă şi cu vremile. Pentru că sufletul omului rămâne totdeauna ultimul care se schimbă, deşi nu odată s-a mai spus şi încă se mai spune şi altfel.
Trăiesc din fericire, totuşi, destui oameni din generaţia înflăcăratului Gheorghe Nicolcioiu-Nixon, de care s-a ocupat lăudabilul „Gorjeanul” din ziua de 12 mai 2011. De aceea, cantonându-ne demersul şi numai pe tinerii veniţi în Sadu din vatra strămoşească a Peştişanilor Gorjului, oameni precum inimosul Gogă-Nixon s-ar putea cita cu zecile. De obârşie, nu sunt de pe meleagurile Peştişanilor şi Brădicenilor, meleag intrat în istorie chiar înainte de a păşi în universalitate Constantin Brâncuşi (fosta plasă Brădiceni acoperea, în perioada interbelică, mai multe comune şi sate din zonă), dar cum fac parte din aceeaşi generaţie antebelică şi postbelică a celui de al doilea Război mondial, îmi îngădui să afirm că generaţiile acelor vremi au fost, într-adevăr, nişte generaţii de sacrificiu. Da, astăzi pare „pitoresc” modul de gândire al inimosului Gogă- Nixon. Şi atunci era cumva, tot „pitoresc” să vezi în tribuna stadionului din 
localitate, la meciurile Metalurgistului Sadu, o galerie „în flăcări”, dirijată de un ins cu o pălărie anecdotică precum a lui Calistrat Hogaş. Dar omul acela o făcea sincer şi cu tot bunsimţul şi respectul pentru un spectacol frumos. Ca să nu mai vorbim că cineva s-ar fi gândit atunci că ar fi vreun „manipulator” de patimi, cum nu odată ne este dat să vedem astăzi nu doar pe stadioane. Dar mai ales în politică(la campanii electorale se referă autorul şi nu numai, probabil! N.r.). Atunci, însă, asemenea „înflăcărări” aveau altă încărcătură sufletească. Atunci nu banul şi averea dădeau tonul „valorilor” cu pretenţii în societate. Atunci aflai în media scrisă şi audiovizuală respect, nu doar pentru politicieni şi cei pe care soarta îi hărăzea cu succese facile de public, cum de regulă, se întâmplă astăzi. Atunci aflai respect şi pentru truditorii din industrie şi agricultură, din învăţământ şi cultură, din ştiinţă şi tehnică, din literatură şi artă, teatru, film etc., etc. Aşa că nu-i de mirare că, rămânând în spaţiul geografic al Peştişanilor lui Brâncuşi şi Brădicenilor mamei sale, oameni adevăraţi, precum Gogă-Nixon, soţii Costel şi Marioara Nicolcioiu, soţii Codiţă, masivul şi chipeşul Ion Popescu, tatăl scriitorului Ion Popescu-Brădiceni de astăzi, şi mulţi alţii care sunt uitaţi pe aceste meleaguri, cum pe destule meleaguri româneşti de azi se petrece la fel. Privindu-i, o să pară, cumva, „pitoreşti” că abia îşi duc traiul şi tarele bătrâneţii dintr-o pensie care, după ce că este amărâtă, diminuată tot timpul de politicienii care sunt impacientaţi că satul n-o să aibă de unde s-o plătească. Întrucât forţa de muncă activă din România contemporană este vânturată de istorie pe toate meridianele globului. …Evident că nu numai dumneavoastră, de-alde Gogă Nicolcioiou-Nixon, soţii Costel şi Marioara Nicolcioiu, soţii Codiţă, Popescu sau cum vă veţi mai numi pe la Peştişani şi pe la Brădiceni şi prin toată ţara, foşti slujbaşi la defunctele Uzine Mecanice Sadu, sunteţi vinovaţi că românii nu mai găsesc de lucru ca să-şi câştige o bucată de pâine aici, lângă părinţii, fraţii şi copiii lor, Istoria n-a fost blândă, niciodată, cu cei conduşi prost, cu cei conduşi fără verticalitate în faţa ei. Iar dacă unii mai cred că se poate şi aşa, că nu pot fi decât soluţii „unice” şi moneda nu poate avea decât o singură faţă, atunci e cazul ca, şi altădată, să-L rugăm pe bunul Dumnezeu, să ne dea tăria necesară a supravieţui din nou. Pentru că în România doar supravieţuirea, din păcate, sau din fericire învinge totdeauna!…
I.D. Sicore
