Cuvântul doamnei prof. Anca Bănică la lansarea vol. II –
(plecată pe drumul veșniciei la 1 an și șase luni după această cuvântare)
Dragii mei, să fie clar: nu sunt critic literar! Doamnelor și domnilor, sunt un simplu cititor…
M-am hotărât să vorbesc totuși, în speranța că voi reuși să stimulez interesul cititorilor pentru lecturarea acestei cărți, care merită să fie citită!
Mă voi mărgini la unele impresii personale despre oamenii ce populează aceste pagini – la personajele cărții. Eeee… s-o luăm bătrânește.
Pe când era generația mea încă pe băncile școlii, prin anii ’50, de la catedră ni se vorbea despre „Personajul pozitiv” și despre „cel negativ”. Alb sau negru, nu exista nuanțe de gri. Literatura aceea „avansată, superioară” a realismului socialist fabrica modele de „om nou” (vă mai aduceți aminte de Mitrea Cocor al lui Sadoveanu, de Silvestru Andrei care salva abatajul, de atâția eroi stahanoviști, preacinstiți lămuriți comuniști înverșunați demascatori ai dușmanului de clasă, acei sublimi oameni noi care, de fapt, nu prea existau în realitate). Căci în asta consta metoda cea nouă și bine plătită: să fabrici, să concepi „omul nou” pe hârtie, în speranța că realitatea se va îndura odată să-l copieze. Și l-o fi copiat cât de cât, până la urmă? Cartea domnului Ion C. Gociu, volumul al doilea, se referă la întâmplări și evenimente din intervalul deceniilor 5 – 8 ale secolului trecut. Perioadă în care ar fi fost cazul ca omul acela „nou” să apără pe stradă, pe câmp, prin fabrici și uzine sau măcar prin birourile celor cu funcții mari.
Iar dumnealui, autorul, militar profesionist și cu bun simț al realității, nu s-a ridicat la „înălțimea” metodei literare pomenite mai sus, cu care i se împuiase capul în școală.
Dimpotrivă, autorul și-a luat personajele din realitate, le-a copiat din viața reală cât mai fidel, cu un ascuțit simț de observație. A pus și de la dânsul, desigur, cu imaginație de scriitor, dar nimic care să contrazică realitatea.Ia uitați cum apare „omul nou” la domnul Ion C. Gociu în carte, de exemplu la pagina 60 (vezi „Maia II”).
Să-l credem pe Petrică Mogoș, mare inginer într-o uzină bucureșteană: clasa muncitoare, românii furau pe capete.
Să vedem atunci cum stă măcar alde Petrică Mogoș, marele inginer cu „convingerile”. (cităm de la paginile 205-206). Vasăzică nici dumnealui nu era prea comunist… vai… (Vai!, cum mai seamănă el cu o persoană reală, de-aici de pe la noi, pe numele lui Costel Bănică, pe care l-am cunoscut eu bine în cei 50 de ani de căsnicie; aș putea paria că însuși Costel ți-a dictat, domnule autor, mărturisirile acestea de le-ai pus în gura lui Petrică Mogoș).
Dar măcar numele Shimi, colonel de securitate, atotputernicul și temutul, el, cât este de sincer? (să cităm de la pagina 227)… Aha, la ananghie și primejdie mare sare rugăciunea și din Tovarășul, va să zică…
În concluzie, ce-mi spune mie cartea domnului Ion C. Gociu? Că până prin ’77, când i se termină filele, nu se prea formase pe la noi omul acela „nou”. Ce mai? Nu era mai nimeni comunist (nu știu dacă ai intenționat-o cu dinadinsul, dar mie, ca cititor, asta mi-a spus).
*
Să trecem la oamenii satelor, cei de pe-aici de pe la noi, de peste dealuri, de a căror lume se ocupă autorul nostru cu atâta dragoste și cu mare succes; a fost, evident, chiar lumea copilăriei lui și a vacanțelor lui de adolescent.
Sătenii din Stejerel sau din Valea Mare – iată oameni adevărați, neinstruiți, e drept, prin școli prea înalte, dar impecabil moral, ducând o viață curată. Muncă, credință, cinste, păstrarea cu sfințenie a datelor… Are Liviu Rebreanu un text splendid unde face o apologie a țăranului român (l-am găsit, întâmplător, pe internet) și din care vă citez doar o frază: „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul român.” Și vorba lui Lucian Blaga, mult știută de toți, că „veșnicia s-a născut la sat” – ce bine se potrivesc aceste vorbe înțelepte descrierii pe care a făcut-o acestor oameni, domnul autor Ion C. Gociu! Este de admirat și cât de bine cunoaște domnia sa realitatea satelor noastre de-acum vreo 60 de ani, cum a „prins” dumnealui în amănunt totul, cum a știut să redea, după decenii de depozitare în memorie, în amănunt modul de viață de la țară; organizarea gospodăriei, realitățile sociale, mentalitatea, vocabularul specific, obiceiurile la sărbători, totul! Mărgăreta, vă garantez eu, e foarte autentică: am cunoscut-o pe țața Sabina din Hurezani, soacra mea, care era, zău, „leit Mărgăreta” în toate – că iar aș putea paria, domnule autor, că dumneata ai petrecut vreo două vacanțe mari pe la țața Sabina în gospodărie și ți-ai luat notițe amănunțite de acolo!” Până și feciorul Mărgăretei, Petrică, aduce mult cu feciorul țaței Sabina (Costel al meu, va să zică). Dar, comparația asta se oprește la un moment dat, la soțiile lor. Mărturisesc că, recunoscând toate calitățile Brândușei – isteață, talentată, frumușică, sufletește curată (până n-a alterat-o maică-sa) eu n-am putut însă, într-o privință, s-o înțeleg. Căci domnul autor a vrut-o într-un anumit fel, de, cum i-a plăcut dumnealui.
Adică, închipuiți-vă dumneavoastră doamnelor, domnișoarelor și domnilor, că aveți un frate mai mare; cu care vă înțelegeți de minune, frățește. Vă prețuiți reciproc, sunteți foarte apropiați, trăiți în bună armonie ajutându-vă unul pe celălalt, el părintește aproape, ca mult mai în vârstă… Și deodată, aflați că de fapt nu e frate! nici măcar după un părinte… de loc, de loc! Ei ce facem, ce faceți? În următorul minut îi săriți în pat?
Și încă profitând de starea lui de ușoară confuzie bahică, îi raportați victorios dimineața că …gata s-a făcut? adică, adică e cazul acum să ne căsătorim? Parcă nu-i prea firesc! Care o fi tânăra fată atât de rezervată în comportare? Un butoiași de hormoni, gata să explodeze?… Mai rar, ce să-i faci, dară? Așa a conceput-o domnul autor, așa a dat-o la tipar și ne cere nouă s-o înghițim. O înghițim!
*
Și acum, în sfârșit despre MAIA – personajul central, titlul cărții. E cazul să o mai judece și o femeie. Tânăra Maia Zimerman de la începutul aceste povești: angelică, studioasă, necunoscătoare a tornadelor și taifunurilor vieții, suferă, în timp, sub influența acestora, o spectaculoasă metamorfoză. Nimic rău despre Marița Vânătu, o altă față a ei. Dar, la un moment dat, nevoia a’mpins-o în contact cu un reprezentant al acelei glorioase instituții, știți dumneavoastră, care obișnuia să-și racoleze colaboratorii; criteriul principal de racolare fiind vulnerabilitatea persoanei. N-aveai cum să zici „nu”, nu prea aveai cum să dai înapoi, odată intrat în vizorul lui Tanti Secu, aceea. Exact așa se întâmplase și cu tânărul Shimi Borilă, evreul înger de băiat, foarte inteligent, cult, capabil, cinstit, dar… cu totul neajutorat pe lume, fără părinți, locuință, loc de muncă, studiile întrerupte… Pradă ideală pentru racolatori. Și așa s-a transformat simpaticul adolescent Shami, în câțiva ani, în acel „tovarăș Borilă”, atotputernic, temut de toți, odios! La rândul său el a racolat-o pe Maia.
D’abord toate facilitățile: reglementarea actelor de stare civilă, terminarea liceului, întrerupt de zece ani, facultatea de drept – așa, minunat de ușor parcursă din fundul Târgu-Jiului cu „fără-frecvență” la Iași. Dar, să nu bârfim: Maia era deșteaptă și cu solidă bază în pregătirea ei școlară, de-odinioară. Păi a văzut cineva evreu prost? Aici, din nou a observat domnul autor Ion C. Gociu. Evrei din cartea domniei sale au IQ peste medie. Mai toți câți îi știu eu sunt poligloți, melomani, rafinați în gândire, sofisticați chiar, – rasă bătrână… De! Să nu ne mirăm de Maia.(De fapt, ca-ntre noi: eu mă mir că Maia nu s-a aruncat și la vreun doctorat, așa isteață și descurcăreață și cu tovarășul Borilă, întăritură, la spate. Se vede că nu înflorise moda ca fiecare soție de Cineva să aibă și o hârtie, acolo, de „Doctor” prin caseta cu bijuterii și cosmeticale.)
Iat-o pe Maia, furnizând regulat note informative despre țiganii din mijlocul cărora se cam desprinsese în ultima vreme; dar cărora numai recunoștință le-ar fi datorat. Și ce tot picta ea acolo pentru Securitate? Exerciții de imaginație, compunere liberă, născoceli. Periculoasă făptură! Pe ea, prin ordin de sus, n-o căuta nimeni în beci sub butoiul de varză, unde ținea ascuns aur, mult aur, moștenit de la țigani, din Transnistria.
Pe ceilalți, pe țigani, îi secau în schimb în bătaie să dea tot – tot, căci Maia-i pâra. După ce s-a umblat la Iași, lângă Borilă și amantul doamnei, cine o mai recunoaște pe Maia? Distinsă cucoană impecabil îmbrăcată, poșete de lux, pantofi și bijuterii, ojată și coafată, picată din București (altă minciună).
Frecventa pentru „socializare” și sinagoga, alături de bătrâne doamne evreice. Dar, de ce mergea ea la sinagogă și ce făcea acolo… nu vă spun ca să citiți cartea. „Javră” e cuvântul care vă va veni imediat în minte. Și nu avea nicio prietenă – de înțeles. Și cea mai mare grijă a ei – să nu se bănuiască măcar, că știe și țigănește (știa vreo cinci limbi). Și singura ei preocupare părea a fi acumularea de bunuri, de bunuri scumpe, în casă de băuturi fine, îmbrăcăminte deosebită, materialistă, până în vârful unghiilor stacojii. Frigiderul burdușit cu cărnuri, brânzeturi și alte delicatese, toate aduse, bineînțeles, cu sacoșele de către șofer direct de la „gospodăria de partid” pentru familia Borilă…
Iar noi, noi ce mai cozi înfruntam în vremea aceea (nu cumva să uitați!) pentru fiecare kil de cartofi, de lapte, de brânză sau de tacâmuri de pui…
Dar a fost pedepsită. A pedepsit-o Soarta mai rău decât moartea: a pedepsit-o cu supraviețuirea în singurătate, în deplină singurătate.
Ba, a lipsit-o și de „comoară” – și s-a îngrijit „Cel ce le potrivește pe toate” ca să încapă comoara aceea pe mâna celei mai curate, mai nevinovate ființe – Lori, o fetiță de opt – nouă ani din familia de la țară a ginerelui Petrică. Din satul Stejerel! V-a plăcut?
La o parte cu amănuntele. Ideea principală ce mi s-a desprins mie din minte, după întoarcerea ultimei file din carte, ar fi: („Există o dreptate, există un Dumnezeu”).
Să nu uit a observa în final că domnul autor povestește excelent, nu comentează, nu judecă, nu laudă, nu condamnă; dânsul doar …povestește.
Ne lasă pe noi să comentăm, să avem păreri, fiecare după mintea, caracterul, personalitatea proprie. Interesantă metodă, interactivă… Am spus aici ce-am înțeles eu, fiecare poate înțelege în felul său. Citiți cartea!
Să-l felicităm pe domnul autor Ion C. Gociu și să-i urăm „inspirație și putere de muncă” pentru a ne dărui și în viitor cât mai multe astfel de frumoase cărți ale domniei sale, în bibliotecile noastre. A propos: ce faci cu cei doi fii ai Mariței pomeniți foarte, foarte în treacăt, la pagina 147? Sau nu cumva ai de gând să-i aduci în prim plan într-un… roman viitor?
Prof. Anca Bănică, Târgu-Jiu, 28 mai 2013
