Unora le place să se audă, să prezideze şi direcţioneze activităţi culturale de câte ori au prilejul. Şi, evident, fiind pe funcţii, nu le lipsesc asemenea prilejuri. În care dau certificate de genul: cutare e un mare caracter. Alţii, se înţelege, nu au aşa ceva.
Şi dacă se mai întâmplă ca unul şi acelaşi personaj să cârmuiască două instituţii culturale ce se calcă una pe alta pe bătături, programul nou născutei copiindu-l pe al primei instituţii, cu atât mai regretabil. Ce contează că prima organizează o acţiune, dacă vorbitorul o laudă ca aparţinând celei de-a doua instituţii, adică nou născuta şi (in)utila, pe motiv că a izbutit aşa ceva la numai o lună de zile de viaţă. O viaţă culturală mai mult sau mai puţin reală. Dar ce mai contează, dacă aşa susţine Măria Sa. Vorbitorul. Căruia, n-aşa, îi place să se audă.
În rest, lume multă şi lume bună am zice. Exact ca în dialogul dintre un sătean revenit din „Amarul târg”(Expresia genială purtând semnătura Maestrului Gheorghe Grigurcu. Critic literar de certă vocaţie şi poet, adesea, bijutier), care sătean întrebat ce mai e pe la târg zice: „Ei, parcă nu ştii? Lume multă, dar oameni puţini”. Cam aşa şi pe la manifestările culturale de conjunctură de care aminteam. Ce mai contează că momentul cultural fusese creat de alţii, drept un Colocviu de critică şi istorie literară al revistei „Portal- MĂIASTRA”. La care truditorul pe tărâmul slovei scrise şi tipărite, scriitorul Zenovie Cârlugea – directorul proiectului „Portal-MĂIASTRA” – şi factotum-ul publicaţiei, s-a văzut obligat să primească lecţii de cum se face o revistă literară. Din partea unui poet talentat, altfel, dar electrocutat total la capitolul facerii unei publicaţii. De orice fel. Fie literare, fie culturale. Şi care se bătea cu pumnii-n piept că trecuse prin redacţia României literare de vreo două ori. Chestie uşor de spus, dar greu de convins. Şi chiar dac-ar fi trecut pe-acolo, ca trenul prin gară, facerea unei reviste literare nu-i o boală contagioasă.
Până la urmă, toată manifestarea fu umbrită nu numai de gogomăniile spuse de moderator, ci şi de faptul că, nefiind vorba de o şedinţă de cenaclu, la botul calului sau la cafenea, ca să nu zic la crâşmă, insultele vizavi de o poetă delicată, căiera-i pocea prenumele de Zoia colegă de breaslă, la urma urmei, şi pretinsele lecţii de cum se încropeşte o revistă par nu doar bătutul câmpilor cu graţie. Ci, pur şi simplu, cu dizgraţie! E doar o părere. N-am dat cu parul!
Ion Predoşanu
