O panoramă etnografică: Tradiții și obiceiuri din Ținuturile Momârlanilor

2247

Fiu al satului Jieț de lângă Petrila, DUMITRU GĂLĂȚANU-JIEȚ (n. 4 aprilie 1940) – medic de profesie și fost coleg de facultate clujeană cu viitorul scriitor Augustin Buzura – s-a dovedit un etno-folclorist foarte aplicat asupra tradițiilor și modului de viață al «momârlanilor» din Valea Jiului.

Denumirea de momârlani, dată populației locale de minerii ardeleni aduși pe la 1840 la exploatarea cărbunelui (din cuv. maghiar «maratvadyi» – rămășiță, resturi, urmași ai daco-romanilor) ori de muncitorii de la calea ferată Simeria-Petroșani (1870), la rândul lor porecliți «barabele, constituie un fapt de viață concret al relațiilor ce au existat la un moment dat între populația indigenă și coloniștii veniți să lucreze în Valea Jiului. Denumirile acestea – un fel de jigniri reciproce – și-au atenuat conotațiile etnice odată cu dezvoltarea mineritului în zonă, care a absorbit tot mai multă forță de muncă. Procesul de integrare a celor veniți a fost unul menit a nivela deosebirile, iar cu timpul viața în bună înțelegere a intrat pe făgașul normal al comunităților pacificate prin interese comune de viață și muncă, barabele și momârlanii devenind „cuvinte de alint” și nicidecum „termeni de ciufuleală”, după cum precizează Dumitru Gălățan-Jieț:
2.Obiceiuri„Crescătorii de animale din zona submontană a Masivului Parâng din Valea Jiului au fost denumiți «momârlani» prin anii 1840-1850 de către orășenii veniți să deschidă minele în Valea Jiului, majoritatea fiind coloniști austro-ungari, priviți cu ostilitate de populația autohtonă care i-a poreclit cu «barabe»”. Coloniștii – un fel de meșteri originari din Banat, Ardeal, Ungaria (Pecs), dar și slovaci, cehi, italieni, polonezi – au avut, evident, modul lor de viață, față de care tradiția locală s-a dovedit, desigur, mai întâi, conservatoare, inerțială și rezervată într-o atitudine de persiflare etnică (ironicul lexem de «barabe» ar implica și conotația «cartofilor» cu care s-ar hrăni muncitorii de la calea ferată!)…
Întrucât multă lume confundă Valea Jiului cu ținuturile scăldate de acest râu atât dincolo, cât și dincoace de munți, cu cele mai importante centre Petroșani și Târgu-Jiu, vom preciza că Valea Jiului este zona depresionară intramontană a celor două Jiuri – Jiul de Est (Ardelean) și Jiul de Vest (Românesc), înconjurată de Munții Retezat, Șureanu, Parâng și Vâlcan. Sub forma unui triunghi asimetric, cu vârful în partea de Vest și baza în cea de Est, Valea Jiului are o lungime de 46 km și o lățime de 2-9 km, deschiderea maximă fiind cea de la confluența Jiului de Est (lung de 28 km) cu Jiul de Vest ( ), acoperind 137,6 Km 2. Prin unirea la Iscroni a celor două Jiuri (cel de Vest adunându-și apele din masivele Vâlcan și Retezat), cel de Est din Parâng și Șureanu), 3.Obiceiurirezultă JIUL, „râul central al Olteniei” (348 km), care și-a săpat defileul pentru a trece pe lângă Mănăstirea Lainici și a răzbi la Bumbești-Jiu, de unde se îndreaptă spre Târgu-Jiu pentru a coborî, îmbogățit de zeci de afluenți, prin întreaga Oltenie, până la vărsarea în Dunăre.
Vatră de istorie multimilenară, cu atestări încă din epoca dacică, apoi din perioada romană, Valea Jiului – care pe harta lui Neagoe Basarab de la 1550 figura drept ținut al Țării Românești – însumează așezări izolate, ocupația de bază a locuitorilor fiind oieritul și puțină agricultură cât le permitea relieful. Petrila (apoi Lonea) a fost prima zonă minieră din Valea Jiului, după care s-a dezvoltat exploatarea cărbunelui și în partea de Vest (mai ales după 1870, când se construiește calea ferată Petroșani-Simeria). Paralel cu exploatarea cărbunelui, pe valea râului Jieț se aflau și instalații de colectare a apei și spălarea aurului, îndeletnicire atestată și pe râul Jiu încă din secolul al VIII-lea.
Revenind la «momârlani», vom constata că aceștia erau băștinași jieni, oameni «de vatră», o parte a populației din satele Jiului de Est venind de peste munte din 4.ObiceiuriMărginimea Sibiului (mai ales după 1700, când ardelenii prigoniți au trecut munții și s-au așezat în diferite zone pe o arie destul de largă, din Valea Jiului până la Novacii Gorjului și chiar Vaideeni Vâlcii). Oieri de baștină, aceștia cutreierau munții Parâng, Șureanu, Retezat, Vâlcan, constituind, prin tradițiile și obiceiurile lor, „o certitudine a continuității de viețuire din vremea dacilor”.
Cu mândria că aparține acestei zone cu populație veche și obiceiuri ce conservă o tradiție ce exprimă identitatea unei originare etnii, dr. Dumitru Gălățan-Jieț a cercetat, în amănunt, toate aceste manifestări de viață sătească cu o pasiune etnografică pilduitoare. Cetățeanul de onoare al Petrilei este, de fapt, inclus în „Dicționarul Etnologilor Români” și redactor la revista „Răstimp” din Drobeta Turnu-Severin (condusă de dr. Isidor Chicet, un apropiat colaborator).
Încă din Tradiții și obiceiuri în satele din Estul Văii Jiului (Petroșani, 2005), dl Dumitru Gălățan-Jieț investiga modul de viață al momârlanilor din satele de sub Parâng, ocupațiile, portul și obiceiurile, sărbătorile calendarului momârlănean, făcând observații judicioase asupra folclorului și limbajului („cuvinte zonale”). Cartea nu se dorea o monografie în sensul propriu-zis al cuvântului a satelor din Estul Văii Jiului, ci își propunea să evoce doar „anumite obiceiuri și tradiții care să le statueze locul pe care îl merită în efortul de conservare și perpetuare a obiceiurilor străbune.”
A urmat Credințe, datini și superstiții în satele din estul Văii Jiului (2006), după care monografia Momârlanii, ieri și azi (2007) și albumul etnografic Momârlanii din Valea Jiului (2008), distinsă cu Premiul ETNOS la Târgul de carte de la Drobeta Turnu-Severin și Premiul de etnografie și folclor (LSR, 2008). Acestora li se va adăuga lucrarea complementară Din lumea momârlanior (în colaborare cu Petru Birău).
Cum Jiețul, satul natal (Satul meu de altădată, 2011), este parte componentă a orașului Petrila, autorul și-a făcut datoria și față de locul de baștină, dedicând localității fanion din zonă alte apariții editoriale: Petrila în oglinda timpului (2009) și Petrila de vază (2010), lucrări de publicistică, din care nu lipsește vocația documentară și observația etno-sociologică.
5.ObiceiuriCa o continuare a proiectului etnografic mai larg conceput trebuie privită și lucrarea Pițărăii din Valea Jiului (Confluențe, 2008), în care sunt prezentate obiceiurile de iarnă din zonă, în special obiceiul pițărăilor, care, prin frumusețe și diversitate, i se pare etnografului „cel mai frumos din lume”. Cartea pornește din aceeași dragoste „față de pământul pe care s-a născut și față de semenii momârlani, pe care-i așază, cu nobilă trudă, în locul pe care îl merită în spiritualitatea veșnică a poporului român” (Ioan Dan Bălan, Prefață).
O lucrare mult mai complexă, în care dl dr. Dumitru Gălățan-Jieț își dă întreaga măsură a vocației sale de etnograf împătimit, este trilogia monografică intitulată RITURI DE TRECERE ÎN ȚINUTUL MOMÂRLANILOR (I. Nașterea, 2011; Nunta, 2012; Înmormântarea, 2013), veritabilă cercetare etnografică, unică în domeniu, plutitoare pentru evaluarea monografică de acest tip. Punând în valoare „obiceiurile specifice locului”, autorul face corelații cu specificul zonelor învecinate (Gorjul, Sibiul, Alba), subliniind însă pretutindeni specificitatea locală, mentalitatea comunităților din zonă, în care se reflectă elemente străvechi, precreștine înmugurind pe trunchiul credinței noastre străbune, pe creștinismul popular și cosmic, cum ar zice Mircea Eliade, în orizontul căruia se desfășoară calendarul popular al daco-românilor. Descrierea acestor «rituri de trecere» cu aducerea în pagină a unui bogat material informativ și ilustrativ (iconografic) constituie o reușită etnografică indiscutabilă, ce-ar merita reluată, probabil cu elemente și noi interpretări, într-o lucrare de sine stătătoare, cu tot aparatul documentar aferent.
Păstoritul din Valea Jiului ieri și azi (2014) este iarăși o lucrare ce pune în evidență străvechea ocupație a locuitorilor «de vatră» din Ținuturile Jiului de Sus, mai exact din zonele montane Parâng, Vâlcan și Retezat „cu rol determinant în creșterea animalelor”, până la jumătatea secolului al XIX-lea când a început exploatarea cărbunelui ce va face istorie în întreg bazinul hidrografic. Autorul face relaționări foarte interesante cu păstoritul și oieritul din Mărginimea Sibiului și Novacii Gorjului, pornind de la constatarea etnologului Romulus Vuia conform căreia în Munții Parângului s-a desfășurat „cea mai intensă și specifică viață pastorală din Munții României”, aici dându-și întâlnire oieri și ciobani din Ardeal, Banat și Oltenia, după cum observa, la începutul sec. al XX-lea și marele geograf francez Emm. de Martonne. Dacă autorul ar fi consultat și studiile de geografie istorică ale lui Ion Conea, ar fi văzut cât de minuțios este cercetată această temă, în aspectele ei istorice și geografice, menite a coagula concluzii inebranlabile privind rolul istoric al păstoritului la români.
Cu o nestăvilită pasiune de etnograf, ce prin scrutarea memoriei colective își descoperă propria-i identitate, autorul evocă atât „tipurile de păstorit”, cât și pe mărginenii sibieni și ungurenii novăceni, dar și accesoriile ciobănești, sărbătorile pastoral-agrare, iernatul și văratul, până la impactul acestei ocupații cu modul de viață din zilele noastre…
În totul, cartea-album este încă o dovadă a pasiunii etnografice aplicate cu viziune integratoare și metodă analitică, recomandând un cercetător de prim-plan al arealului investigat.
6.Obiceiuri.00Vom încheia prezentarea acestui vrednic fiu-etnolog al Văii Jiului cu rândurile dedicate de scriitorul Isidor Chicet, la rândul lui „petrilean de vază”, adică un concitadin al lui I. D. Sârbu:
„Pasiunea pentru etnologie a doctorului Dumitru Gălățan-Jieț își are rădăcina în convingerea fermă că românii au nevoie de restituiri și recuperări necesare pentru a se redefini/ redescoperi în vremuri tulburi, în care cel mai mare pericol este pierderea identității. Tocmai de aceea, acest prolific autor, ajuns, iată, la a opta carte despre momârlani, dăruiește cititorilor pagini inestimabile din experiența proprie de viață, a celui care a cunoscut din interior întreg sistemul exisențial al comunității de sub Parâng. O carte frumoasă, rotundă, închisă/ deschisă în Cercul Vieții, o imagine complexă despre tot ceea ce înseamnă Nașterea, ca ființă umană, sub un munte sacru, un ansamblu de credințe, obiceiuri și valori tradiționale cu nimic mai prejos decât cele din alte zone etnografice, o carte adresată celor de mâine, dacă vor mai fi români…” (2011)
„Dumitru Gălățan-Jieț face parte din stirpea rară a acelor suflete prin care exemplul personal confirmă sintagma «Omul sfințește locul». Bun creștin, în adevăratul sens al cuvântului, scriitor și etnolog, s-a hotărât să înnobileze prin munca sa tărâmul de la poalele Parângului, de care, inevitabil, prin origine, îl leagă moșii și strămoșii săi.” (2010)
Subscriem întru totul, ca jian-pandur de peste munte, din Ținutul Gorjului, al momârlanului petrilean Dumitru Gălățan-Jieț.
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here