O exegeză comparatistă – „LUCIAN BLAGA – J. W. GOETHE” – A doua mare „viziune faustiană” în literatura română, după Eminescu

268

Din păcate, în istoria exegezei blagiene, raportarea operei la Goethe s-a făcut când schematic şi parcimonios, în stabilirea unui context mai larg al posibilelor influenţe, când cu referinţe mai apăsate, cărora iarăşi le lipsea analiza mai concretă a fondului de idei şi a eventualelor afinităţi elective, paralelisme, analogii.

În 1955, însă, cu prilejul împlinirii a şase decenii de viaţă, fostul coleg universitar clujean al lui Blaga, eseistul Liviu Rusu, realizează studiul „Viziunea faustică în opera poetică a lui Lucian Blaga”. Studiul – un omagiu de ansamblu al operei blagiene – „l-am citit lui însuşi în ziua de 9 mai 1955, câteva luni după apariţia traducerii lui Faust”, precizează autorul în dedicaţia de la pagina 164, ceea ce nu prea bate cu evidenţa faptelor, căci tălmăcirea lui Blaga a apărut în vara lui 1955, prin august, nu în primăvara acelui an (Bunul de tipar al cărţii, specificat în caseta editorială, este datat: „8.07.1955”!). Dincolo, însă, de acest amănunt neconcordant, în eseul său, Liviu Rusu stabileşte, sumar, coordonatele culturale ale epocii şi apoi interesul, trezit destul de timpuriu în orizontul lectural al tânărului „student” braşovean, faţă de problematica destul de complexă a operei goetheene. Este, altfel zis, vorba de o primă abordare mai temeinică, în stabilirea unor „afinităţi” şi izvoare” ale creaţiei literare blagiene. În acelaşi sens. Mircea Vaida urmărise aderenţa poetului la spiritul goethean, dimpreună cu alte asemenea raportări la Hölderlin, Novalis, Rilke, Trakl şi Heym, căzând regretabil, în spiritul ideologic al epocii, în greşeala de a-l vedea pe autorul volumelor „Poemele luminii” şi „Paşii Profetului” un creator şi gânditor „împotriva lui Nietzsche”, în ciuda evidenţei că poetul însuşi a recunoscut în repetate rânduri „influenţa nietzscheană” asupra poeziei sale mai tinere, considerându-l pe acesta încă din 1925 drept unul din promotorii „noului stil” ce s-a impus prin Van Gogh, Brâncuşi, Strindberg, Schelling, Weiniger, Spengler, Keyserling… Aşadar, Nietzsche, gânditorul mitic, scria Blaga, nu face decât să „transpună în domeniul spiritului şi culturii metoda lui Goethe”, dusă mai departe de Spengler în „arhitectonica sa filozofie a culturii”. Revenind la studiul lui Liviu Rusu, vom observa contribuţia analitică a acestuia la stabilirea unei „viziuni faustiene” a operei blagiene: „Vrem să arătăm că în fond întreaga operă poetică a lui Blaga este plină de viziuni faustiene şi că accidenţa traducerii (n-a fost decât afirmarea liniei unei necesităţi adânci de care era animată însăşi evoluţia literaturii noastre. Exista un climat faustian în sânul spiritualităţii româneşti şi cel care, după Eminescu, a controlat mai mult la consolidarea lui a fost tocmai Lucian Blaga. Trebuie să precizăm că prin „viziunea faustiană” esteticianul Liviu Rusu înţelege „acea năzuinţă creatoare, care este însetată de tainele marelui tot, care din punct de vedere poetic nu se mulţumeşte să exprime anumite stări sufleteşti, ci caută să cuprindă aspectul integral al lumii în trăsăturile ei esenţiale”. Iar această formă poetică specifică în care se manifestă acest spirit „este de obicei cosmopeea”. În sens goethean, cosmopeea faustiană ar privi raportările nu numai la arhitectura cosmică, ci mai ales la „soarta omului” în cadrul acestui cosmos. Aşadar, omul faustian, de care vorbeşte eseistul, preluând o sintagmă spengleriană (Der faustische Mensch), trăieşte la cele mai înalte amplitudini sufleteşti setea de cunoaştere, dar nu la modul pasiv, contemplativ, ci implicat în actele cunoaşterii lumii, vieţii, existenţei, „în orizontul misterului”, cum ar zice Blaga, şi pentru revelare… Dincolo de a fi simplă „contemplaţie”, cunoaşterea este ferment activ, structurant, catalizator, problematic şi ideatic. Fizionomia exprimată chiar de Faust, eroul eponim al cosmopeei goetheene, defineşte un profil sufletesc „stăpânit de o dublă tensiune, de puteri antagoniste – polaritate” („Zwei Seelen wohnen, ach! in meiner Brust! / Două suflete simt, vai, în pieptul meu!” „Pe de o parte el este legat de plinătatea vieţii telurice, pe de altă parte de idealurile transtelurice, cerul şi pământul, întunericul şi lumina, cunoaşterea şi impulsul vieţii, acţiunea şi contemplaşia se întâlnesc în sufletul lui.” Este vorba mai mult decât o simplă întâlnire, chiar de o „ciocnire”, de un freamăt concurenţial, iar până la urmă de o unire a acestor polarizări în constituirea unui „agent creator”. În literatura noastră, o astfel de viziune faustiană întâlnim la Eminescu. Noi înşine am evocat această problematică într-un eseu destul de probatoriu, chestiunea putând fi extinsă, evident, şi la o parte din poezia filosofică eminesciană. După Eminescu, Blaga constituie un moment de reală cristalizare a problematicii şi ideaticii goetheene, iar aceasta nu vine pe un teren gol, de simple „corespondenţe”, ci pe un fundament concepţional, căci expresionismul, cu care venise în contact tânărul Lucian pe la începutul secolului, cobora din Nietzsche până pe la începutul secolului al XIX-lea, când se conturează „omul faustic” propus de cosmopeea goetheană. Ca şi în cazul lui Eminescu, atras ineluctabil de romantismul german, întâlnirea lui Blaga cu expresionismul a constituit „un ferment spre a se regăsi pe sine şi, plecând de la propriile-i virtualităţi, să depăşească condiţia dată a poeziei noastre.” Nu este vorba, desigur, numai de poezie, ci de o întreagă creaţie culturală, mai întâi, la modul argumentării depline, poezia şi dramaturgia, dar în aceeaşi măsură opera filosofică, acea arhitectură onto-gnoseo-axiologică, în care se simte freamătul puternic al structurărilor analogice şi polarizante, al dualităţilor şi categoriilor concurenţiale, în ideea exprimării unei dinamici intrinseci a lumii, existenţei, universului…. Într-o lucrare din 2005, noi înşine identificasem în cosmopeea poetică blagiană astfel de raporturi antinomice, precum „sufletul şi trupul”, „satul arhaic şi satul-idee”, „crugul albastru” şi „valul aherontic”, „pământul-stea” şi „steaua-destin”… Tot acolo evocam acel registru orar al onto-poeticii blagiene, antinomia destul de productivă „lumina” şi „registru nocturn”, stabilind, pe baza unei argumentări ilustrativ-strânse şi coerente, starea de „polivalenţă” a luminii în creaţia blagiană, metafora aceasta idee cumulând câteva funcţii structurant-conţinutistice (cosmogonică, ontologică, gnoseologică, erotică). Desigur, în tot acest freamăt metaforic şi metafizic al operei există acel „ferment” al conceptualizării poetice şi filosofice care trimite la metoda goetheană a structurărilor şi analogiilor, a polarizărilor şi antinomiilor. În acest fel putem da crezare esteticianului Liviu Rusu, care observa cu îndreptăţire că „Lucian Blaga îşi trăieşte faustianismul în mod propriu, din propria matcă spirituală, chiar şi atunci când se ivesc la el motive sau viziuni asemănătoare cu ale lui Goethe”. Aşadar, Blaga nu este „faustian” fiindcă l-a studiat îndeaproape pe Goethe, ci „el a ajuns la Faust fiindcă forma lui de viaţă spirituală l-a împins spre el”, în sensul acelor „treziri la autenticitate”, şi nu datorită unor „influenţe”, „împrumuturi”, coincidenţele de texte şi, uneori, de idei reconfirmând acest fapt, nu în subsidiaritate epigonică, ci prin diferenţă onstituiascălargă, de la nietzscheanism la faustianism, până la apolinismul ultimei etape, – ce iarăşi aminteşte de spiritul olimpianului din Weimar, – şi teatrul blagian poate fi citit în cheia „viziunilor faustice” de care aminteam, căci, de la faustianismul mitic al lui „Zamolxe” la pasionalitatea devoratoare a Nonei din „Tulburarea apelor” (Popa şi Nona amintind, observă L. Rusu, de perechea Faust-Mefistofel), iar de aici la mitul creaţiei prin jertfă din „Meşterul Manole”, la demonia angelică şi mistuitoare din „Cruciada copiilor” ori la „viziunea faustiană în sensul cel mai autentic al cuvântului” din Arca lui Noe – nu am avea de a face decât cu varii ipostaze ale spenglerianului „faustische Mensch”, în relaţia sa cu sine însuşi, mai apoi cu semenii, cu lumea ori cu creatorul-arhitect al universului… În viziunea lui Blaga, Goethe reprezintă pentru spiritualitatea universală un creator de primă linie. Acest tip de „om universal”, exprimat şi de cultura română prin Cantemir sau Haşdeu, îl ilustrează perfect Goethe, spune poetul într-o scrisoare din 27 august 1937 adresată lui Micea Eliade (care îl vizitase în vara aceea la Berna). Spre deosebire de universalismul „romantic” care „amestecă genurile”, universalismul de tip goethean „procedează prin limitare a domeniilor”. De la acesta, mărturiseşte poetul, se revendică şi el: „Acest tip s-a realizat însă la noi până acum – cam diletant. Ceea ce nu poate să constituiască pe omul universal. Dacă luăm exemplarele supreme de oameni universali (Lionardo, Goethe), se va vedea că operele lor din orice domeniu suportă o judecată prin criterii imanente ale domeniului despre care e vorba. Este universalismul I, care procedează prin limitare a domeniilor, căruia i s-ar putea opune universalismul romantic, II, care amestecă genurile. Eu înclin foarte mult spre întâiul. Şi cred chiar că eu şi d-ta suntem exemplarele cele dintâi la noi, ale acestui tip, – natural în proces de realizare! Am scris despre asta în Daimonion.” Comparabil, astfel, cu ceea ce Eminescu a însemnat pentru secolul al XIX-lea (idee exprimată cu prioritate de Constantin Noica), „Lucian Blaga, prin viziunea faustiană, atât de evidentă în opera sa poetică, îşi dovedeşte obârşia inspiraţiilor în filonul de aur care animă operele culminante ale literaturii universale”. Corespunzând, aşadar, unui profil cultural-artistic de esenţă faustiană, autorul romanului postum „Robie pământească – robie cerească” ilustrează, în literatura noastră, la superlativ, un moment al redefinirii sufletului şi gândului românesc în cadrul universalităţii creatoare. (Va urma)
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here