O dată importantă în brâncuşiologie – Testamentul lui Brâncuşi: 12 aprilie 1956 (II)

128

brancusiNeluându-se, însă, „măsurile” cuvenite, impenitentele autorităţi locale revin asupra chestiunii. Astfel, printr-o adresă din 7 martie 1951, trimisă Ministerului Afacerilor Interne de Sfatul Popular al Oraşului Târgu-Jiu, se cerea „cuvenita aprobare pentru dărâmarea ei, materialele feroase rezultate putând fi preluate de Of. D.C.A. din localitate”!

 

„Moştenite de la vechile regimuri burghezo-moşiereşti”, operele brâncuşiene de la Tg.-Jiu – „aşezate fără nici o estetică pe raza oraşului şi fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului” – erau în mare primejdie de a fi distruse.

 

 

Sosită la M.A.I. la 17 martie 1951, adresa va fi trimisă la 20 martie la Comitetul pentru Cultură şi Artă, care temporizează situaţia până la 30 iunie 1951, când se trimite forului competent de decizie – Academia R.P. Române (Comisia Ştiinţifică a muzeelor, monumentelor istorice şi artistice). Academia, pasând răspunderea, o retrimite Comitetului pentru Artă, care la 5 ianuarie 1952 răspunde Academiei că s-a analizat propunerea demolării Coloanei şi „s-a ajuns la concluzia că această lucrare, putând fi considerată ca o operă decorativă, inspirată din formele artei populare din regiune, poate fi menţinută ca atare.”

Desigur, Brâncuşi era la curent cu ceea ce se întâmpla în ţară: declararea artei sale ca „decadentă” de către însuşi forul suprem al culturii şi ştiinţei – Academia Română (discutându-se „cazul Brâncuşi” în două şedinţe succesive), barbara încercare de demolare a Coloanei Infinitului şi, desigur, campania de minimalizare şi defăimare a artei sale, prin unele apariţii editorial. Intre acestea din urmă menţionăm cartea lui G. Oprescu, apărută în 1954 la ESPLA – Sculptura statuară românească, scrisă în colaborare cu Remus Niculescu şi Eugen Schileru, în care era denunţată „influenţa nefastă a decadentismului apusean asupra dezvoltării unei personalităţi care făgăduia şi putea atât de mult”, ba chiar „înstrăinarea lui Brâncuşi de viaţă şi de om, de adevăr şi de frumuseţe, pierderea lui în paraginile aride ale formalismului, împletirea naturalismului cu abstracţionismul uscat şi inuman”! În ciuda „publicităţii gălăgioase”, „interesul pentru Brâncuşi a scăzut”, constata ideologic la acea vreme G. Oprescu, cel ce câţiva ani mai târziu, într-o conferinţă despre Brâncuşi ţinută la Sinaia, vorbea despre artist „cu emoţie şi cu lacrimi în ochi”.

Acuzat, aşadar, în mod oficial, de „abstracţionismul decadent” al operei sale (reflex al „dezumanizării” la care ar fi ajuns arta formalistă!), Brâncuşi avea cunoştinţă, desigur, de această odioasă campanie de denigrare orchestrată de regimul comunist, care găsea în operele acestuia un amestec enigmatic de straniu şi comic: „Până azi Brâncuşi s-a menţinut pe linia aceluiaşi abstracţionism decadent. Afundându-se într-un primitivism preistoric şi stilizând la extrem, sculpturile sale lipsite de conţinut devin nişte enigme, uneori stranii, alteori comice.”

O tendenţioasă imagine caricată era aruncată şi asupra ansamblului de la Târgu-Jiu, căci, scrie acelaşi G. Oprescu, „Coloana infinită, care ar fi trebuit să comemoreze pe ostaşii căzuţi în primul război mondial, nu e decât un fel de stâlp de cerdac ţărănesc, dar care nu susţine nimic, înălţându-se fără rost în nesfârşit, capabil, însă, prin adăugarea la infinit a unităţilor în care se poate descompune, să dea impresia că poate ajunge până la cer…”!

II

Era vremea când, după ideologia proletcultistă, artiştii români trebuiau să facă faţă altei calamităţi – aşa-numitul realism socialist. Dacă unii (precum M.H. Maxy, A. Jiquidi, Boris Caragea, C. Baraschi, Octavian Angheluţă, Naum Corcescu, Demu Dumitru, ori Vida Geza, Lucian Grigorescu, Ion Irimescu, Ion Jalea, Ion Sălişteanu ş.a.) au fost uşor pervertiţi şi ameţiţi de noua orientare ideologică, profitând de comenzi şi opere achiziţionate, alţii au rămas credincioşi mai vechilor concepţii artistice refuzând compromisul: Th. Pallady, Francisc Şirato, Camil Ressu, Corneliu Baba, C. Medrea, Magdalena Rădulescu (boema artistă căsătorită la Paris cu Dispré Paleolog), Etienne Hajdu, Nicolae Dărăscu, Ion Ţuculescu, Miliţa Petraşcu, Anghel Gheorghe, Călin Alupi, Ion Vlad, C. Mihăilescu, Nutzi Acontz ş.a.

Tonitza, Steriadi, Petraşcu, Teodorescu-Sion, Victor Brauner, Catul Bogdan, Eustaţiu Stoenescu plecaseră în străinătate, iar Cecilia Cuţescu-Storck, Olga Greceanu, Maria Avramescu ori Iosif Iser (admirat atât de Arghezi) erau fie ignoraţi, fie rezervaţi faţă de ceea ce se întâmpla pe scena artelor plastice româneşti la acea vreme.

Cu Teodor Pallady, la împlinirea a 85 de ani, se încercase, ca şi în cazul Brâncuşi, o îndulcire a relaţiilor, organizându-i-se chiar o amplă expoziţie retrospectivă la Muzeul de Artă, cu 202 picturi şi 87 lucrări de grafică, încă pictorul ignoră evenimentul şi moare mâhnit şi izolat la 16 august 1956.

În 1957 se stinge, într-un spital din USA, Eustaţiu Stoenescu, iar în 1958 moare la Bucureşti Iosif Iser, cel căruia i se impusese în timpul dictaturii militaro-fasciste interdicţia.

Profesorul George Oprescu – („singurul savant în istoria artei pe care-l avea România”!, cf. Mircea Deac, Fără rame, fără vâsle, Ed. Medro, Bucureşti, 2004, p. 93), – implicat într-o vânzare ilicită a unui tablou de Aman, avea să-l condamne aspru pe Brâncuşi, văzându-l pe artistul de la Paris „marcat de influenţa nefastă a decadentismului apusean”, „înstrăinat de viaţă, de om, de adevăr şi de frumuseţe” şi pierdut „în paraginile aride ale formalismului” (Sculptura statuară românească, ESPLA, 1954).

(Va urma)

Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here