Când, în anul 2010, îi apărea volumul de proză memorialistică „Din Văianu la Toronto”, debutul său editorial (volum care amintea – prin structura titlului – de apariţia cu decenii în urmă, a scrierii „De la Bârca la Viena” a poetului Adrian Păunescu), scriitorul Ion C. Gociu, născut în 1934, împlinea trei sferturi de veac.
Cartea sa de debut, un debut la senectute, evidenţia edificator indubitabile înzestrări scriitoriceşti. Au urmat să apară sub semnătura sa, în 2011, un memorabil volum de nuvele şi povestiri „Cireşe amare”, unele dintre ele cu o evidentă tentă memorialistică, iar, în 2012, romanul „Maia”, confirmând vocaţia, aptitudinile pentru realizarea unor creaţii epice. Cea de-a treia carte a sa, romanul amintit, prin rigoarea construcţiei româneşti, prin calităţile scriiturii îi va impune numele în peisajul prozei actuale, aşezându-l fără tăgadă pe noul venit între autorii merituoşi din spaţiul gorjenesc. Încă de la apariţia volumului „Din Văianu la Toronto”, devenise evident că autorul avea ce să spună, dar şi aptitudinile şi pregătirea intelectuală de a comunica, prin paginile scrise cu har narativ şi acurateţe stilistică, o parte din ceea ce trăise şi cunoscuse. E vorba în această carte de o reîntoarcere în timp, în anii copilăriei, adolescenţei şi începutului tinereţii, petrecuţi în deceniul de dinaintea celui de al doilea război mondial şi imediat după, urmărindu-se apoi firul evocărilor în deceniile viitoare; miza majoră fiind, în fond, realizarea unei complexe monografii epice a satului natal, în cuprinsul căreia se profilează memorabil nu doar destine umane, ci însăşi imaginea vie a unor semnificative realităţi sociale, politice, spirituale ale vremurilor evocate printr-un fericit recurs la memorie.
Evocarea îl va avea în prim plan pe autorul însuşi, pe membrii familiei, un portret memorabil al mamei, ca prototip exemplar al ţărăncii din Gorj, în al cărei comportament se îmbină armonios gingăşia sufletească, delicateţea şi sensibilitatea cu dârzenia, cu tenacitatea de a înfrunta vitregiile şi nedreptăţile, de a le face faţă cu demnitate, opunându-se resemnării, agresărilor vremurilor, multe dintre ele datorate unor devastatoare decizii ale mai puternicilor lumii, cum au fost cele ce au dus la marele război, cu tragicele lui consecinţe şi imprevizibile-le evoluţii social-politice.
Contextul istoric şi social (în care au loc evoluţii şi involuţii semnificative şi se creează situaţii incredibile, se produc nedreptăţi flagrante), dobândeşte reliefuri pregnante, fiind expresiv dezvăluit prin înfăţişarea multor figuri reprezentative, desprinse din lumea satului, a unor destine omeneşti ce i-au fost bine cunoscute memorialistului. Meditaţiile, reflecţiile, judecăţile asupra realităţilor, moravurilor vremurilor, a injustiţiilor sociale şi deformării unor adevăruri esenţiale pentru însuşi destinul naţiei izvorăsc dintr-o cunoaştere pe care memorialistul a plătit-o cu preţul propriilor idealuri rănite, al multor aspiraţii abandonate sau amânate. Lumea satului din anii războiului şi cei ce le-au urmat sub teroarea dictaturii străine şi a unei ideologii de import, lume ce s-ar fi putut crede că fusese condamnată la uitare, este adusă în paginile drumurilor „de la Văianu la Toronto” cu farmec şi emoţionante revelaţii, nu din perspectiva unui declarativ paseism, a unor anacronice nostalgii, ci din aceea a unor aspiraţii susţinută de voinţă, niciodată abandonată de autor, de a se păstra mereu în zonele fertile ale realismului, ale autenticităţii narative. Cartea de debut a domnului Ion C. Gociu se înscrie – prin bogăţia faptelor încorporate şi complexitatea lumii evocate – atât în perimetrul unor exacte coordonate istorice, sociale şi morale, cât al unor tradiţii, obiceiuri şi îndeletniciri ce au dat temeinicie şi durată satului românesc, oamenilor care l-au veşnicit; unii dintre ei aflându-şi portretizări de ţinut minte în această sentimentală.
Romanul „MAIA” poate fi considerat, cu adânci temeiuri, ca o necesară şi elocventă completare a frescei umane, zidită din cuvinte inspirat orânduite în volumul de debut al autorului care, de această dată, se arată preocupat de a-şi valorifica înzestrările scriitoriceşti, prin înălţarea scrierii din planul adecvat reportajului sufletesc în cel al ficţiunii româneşti. El imaginează o poveste de viaţă şi istorie încărcată de dramatism, pornind pare-se de la o întâmplare reală, pe care o are intuiţia creatoare de a o integra unor evenimente ce au marcat, în mod tragic şi acuzator, decizii politice inumane ale căror materializări au adus grave mutilări sufleteşti nu doar unor destine individuale ci şi unor întregi colectivităţi umane.
Două sunt evenimentele din timpul dictaturii militare înscăunate în ţara noastră în contextul escaladării fascismului şi hitlerismului în Europa anilor 1930-40, evenimente din care se constituie premizele şi esenţa romanului „MAIA”. Mai întâi, masacrul săvârşit la chestura de poliţie din Iaşi, în 29 iunie 1941, pentru „curăţarea Iaşului de evrei”, cerinţă ordonată telefonic de mareşalul Ion Antonescu; masacrul urmat de evacuarea acestora în condiţii sub umane în celebrele şi de tristă amintire „trenuri ale morţii” , cu cortegiul său de scene abominabile. Cel de al doilea eveniment fiind deportarea ţiganilor în Transnistria în anii 1942-43. Aceste două decizii politice, pe canavaua cărora se ţese derularea faptelor cuprinse în pânza ingenios colorată a romanului, decizii care încălcau neîngăduit elementare drepturi ale omului, demnitatea umană, nu-şi vor putea nicicând afla justificarea, oricare ar fi argumentele ce s-ar putea desprinde din conjuncturi ale momentului, din presiunile şi şantajele făcute asupra decidenţilor români de către cei responsabili de tragediile, de crimele incomensurabile din timpul celui de al doilea război mondial şi din anii ce i-au urmat.
Celor două evenimente amintite, urmare a unor decizii mai mult decât condamnabile, care au atentat la destinul unor etnii, le-au căzut victime şi personajele, atent creionate, care populează dramatic paginile romanului; numeroasele şi nu odată supraomeneştile încercări prin care trec eroii cărţii aflându-şi emoţionante, tulburătoare evocări, mai cu seamă eroii principali, Maia şi Trifu. Eroina Maia – provenind dintr-o familie de evrei, ai cărei părinţi nu au rezistat insuportabilelor umilinţe şi chinuri din „trenurile morţii”, murind „sub ochii îngroziţi de spaimă ai fiicei lor” – va ajunge, printr-un joc al sorţii, într-o şatră de ţigani din părţile Ciulniţei şi va fi adoptată de ei, printr-o curajoasă decizie, de exemplară solidaritate umană. Ea va suporta, cu numele schimbat din Maia în Mariţa, lungul exod către Tansnistria, inimaginabilele privaţiuni ale vieţii pe meleaguri străine şi inospitaliere, alături de părinţii adoptivi. Aici, îl va cunoaşte şi va deveni soţia lui, pe Trifu Mogo, „ţăran din comuna Valea Mare, ascuns şi el de nomazii înstrăinaţi, după ce trecuse prin halucinante încercări fizice şi morale, înainte de a ajunge în localitatea transnistreană Suha Balca, nomazi cărora li se integrează, asumându-şi şi îndeletnicirile, cutumele şi tradiţiile, spre a deveni chiar bulibaşă.
Este încorporată în arhitectura romanului, cu ingeniozitate şi adecvate soluţii compoziţionale, spectaculoasa şi frumoasa „poveste de dragoste, de viaţă şi moarte” (cum o numeşte prefaţatorul romanului, eminentul critic şi istoric literar, prof. dr. Zenovie Cârlugea), a protagoniştilor tensionatelor evenimente, Maia şi Trifu, care-şi trăiesc fragilele speranţe în atmosfera şi realităţile ce au confruntat lumea nomazilor exilaţi, mulţi devenind victime, jertfe ale cumplitului univers concetraţionar.
Autorul romanului, scriitorul Ion C. Gociu, urmează cu talent şi atentă supraveghere, spre a nu fi afectată cursivitatea povestirii, senzaţionalele evoluţii, trăiri colective şi umane, dependente până la spaimă şi deznădejde de condiţia existenţială specială. El aduce în lumină, fără ostentaţie şi sentimentalism facil, atitudini, decizii de simplă şi pilduitoare omenie, ordonând spectaculoasele, captivantele întâmplări cu priceperea unui strateg, cu vizibile rigori ostăşeşti, parcă împrumutate din disciplinata lume a armelor (în care autorul a slujit cu competenţă) şi mutate în lumea cuvintelor. Nu voi enunţa nici măcar în succesiunea lor telegrafică situaţii dramatice, întâmplările greu de imaginat, armonios orchestrate în ţesătura epică a romanului, ce oferă voluptăţi de lectură izvorâte dintr-o firească desfăşurare narativă.
Păstrându-se reţeta prozei clasice, tradiţionale, se apelează deopotrivă, în compoziţia cărţii, la achiziţii ale prozei moderne, fără excesele şi ostentativele insistenţe detectabile în alte apariţii editoriale, care par a urmări captarea lectorului prin aglomerarea lor artificială.
Evenimente tulburătoare din trecutul evocat sunt încadrate logic în arhitectura cărţii, comunicând, printr-un controlat flux al memoriei, cu evenimente mai apropiate în timp de zilele prezente, evenimente care au marcat deceniile de după război, toate contribuind la realizarea unui roman complex, în care meditaţiile de natură istorică sau politică se completează cu pregnante tablouri ale realităţilor sociale şi tranşante atitudini morale.
Romanul „Maia” – cea de-a treia carte de proză tipărită până acum, semnată de domnul Ion C. Gociu – este mai mult decât o carte bine scrisă şi atent construită: Ele consacră un prozator de autentică vocaţie.
Nicolae Dragoş
P.S. Sunt uşor de descifrat intenţiile autorului prin inserarea, la sfârşitul primului volum al romanului, a unor imagini simbolic compatibile cu conţinutul şi tematica „povestirii”, a unor fragmente din documente oficiale, privitoare la istoricul „trenurilor morţii” şi al “exodului cohortelor de ţigani spre Transnistria”. Se sugerează astfel relaţia posibilă şi neomenoasă dintre realităţile faptice şi adevărurile ficţionale. „Glosarul”, cuprinzând cuvinte specifice unei zone gorjeneşti, are darul de a sprijini localizarea comunei Valea Mare în această parte de ţară, chiar dacă numele comunei pare a fi simbolic ales, presupunând o lume mai largă, cuprinzând ţara însăşi.
După cum motto-ul ales din publicistica eminesciană poate fi recuperat ca un posibil îndreptar de lectură, de înţelegere a mesajului esenţial al romanului şi opţiunilor spirituale şi morale ale autorului. Motiv spre a-l reaminti: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”.
(M. Eminescu)
