O capodoperă a romanului de dragoste: „MAITREYI” de Mircea Eliade (III)

172

4. Metafizica indiană a erosului
Iată câteva reflexe ale acestei filosofii în roman, filosofia indiană fiind, prin excelenţă, „o metafizică şi o asceză”.(M. Eliade, Yoga, Prefaţă de C. Noica, Ed. „Mariana”, Craiova, 1991, p. 35).

Dăruindu-se toată acelui „miracol al unei atingeri bărbăteşti de trupul ei”, Allan simte că această voluptate „o crucifica”. Fata întreabă dacă printr-o asemenea apropiere („descoperire treptată a trupului ei”) nu săvârşeşte un păcat. Indianca – o adolescenţă de 16 ani, apropiată de Robi Thakkur (Tagore), deci cunoscută în cercurile culturale ale Bengalului, – ştie că păcat înseamnă şi căile de a înfăptui gestul erotic, nelegitimarea în faţa tradiţiei, etapele de preludiu în care senzualitatea o face să se abandoneze celor mai definitive spasme. Allan, însă, raţionează ca un european: el ştie că „păcat” înseamnă numai finalitatea gestului, faptul în sine („acum te sărut numai… atunci va fi altfel, vei fi a mea, a mea…”). Îi vor trebui câteva zile să înţeleagă ce vroia să spună Maitreyi: „Era păcat pentru că ea simţea voluptatea complet, şi se temea ca roua dragostei astfel risipită să nu strice orânduiala lumii. Odată ce-mi dăduse buzele şi mă îmbrăţişase cu trupul ei tot lipit de al meu – moi eram uniţi. Şi dragostea trebuia să se săvârşească până la capăt, altminteri voluptatea ajungea viciu, iar bucuria unirii noastre o tristeţe a cărnii. Păcatul nu erau încercările de a-i cunoaşte tot mai mult trupul, ci limitarea îmbrăţişărilor mele, care o făceau să cunoască cele mai definitive spasme fără ca rodul acestor bucurii să se adune, să crească. Risipirea rodului era păcat, în simţirea şi judecarea ei indiană. După datina lor, trebuia să fim uniţi în pat, şi din mângâierile noastre să răsară roade vii, pruncii… Căci altminteri dragostea se pierde, bucuria ajunge stearpă, iar unirea noastră viciu…” Nu senzualitatea şi dragostea ei pentru Allan o sileau să-i ceară aceasta, „ci o superstiţie, o teamă de karma, de zei, de strămoşi”. Eroul e zguduit de această „sinceritate a simţurilor”, incompatibilă cu mentalitatea ce domină „la noi, civilizaţii”.
„Oare Maitreyi – se întreabă Allan – n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat, de când m-a sărutat întâia oară? Şi spontaneitatea, vastitatea dragostei ei faţă de mine nu sunt oare simple consecinţe ale celei dintâi căderi, acte determinate de conştiinţa ei barbară, superstiţioasă?”
Allan, însă, este un om „moral”, el înţelege păcatul, însă la un nivel de suprafaţă, scăpându-i resorturile mai intime ale „barbarei”, „superstiţioasei”. Convins că este un om „moral” (din care cauză s-a lovit de toate pragurile şi a fost purtat de valuri cum au vrut) el mută ideea de păcat – inconştient, evident, dintr-o convingere schematică, de european, pierdut într-un raţionalism dialectic (deci: de împrejurare) – pe un teren exterior: ceea ce-l împiedică să săvârşească păcatul este adoraţia prea mare pentru d-na Sen şi respectul faţă de Narendra Sen! Două mentalităţi spirituale cu totul deosebite!
Documentar de Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here