Pentru peisajul liric contemporan, românesc, totuşi, numele lui Flaviu George Predescu e, oarecum, de ultimă oră. Tânărul poet şi-a luat inima în dinţi, încă adolescent fiind, prin 1998, când avea 17 ani, să scrie versuri. Şi-a asumat riscul de rigoare şi în 2004 a şi debutat, însă cu o carte doctrinar-autobiografică „Început de drum”.
A urmat în 2005: „Răsfoindu-mi adolescenţa”. Placheta anunţă un talent poetic realmente autentic, grefat pe o atitudine predominant sentimentală. Aerul acesta cinestezic dă poeziilor o calitate inedită: de vibrotexte autoprotectoare, dar şi tendinţa de permanentă resurecţie a paradigmei orfice; ştim că inventatorul orfismului modern a fost Guillaume Apollinaire şi că baza lui o constituia literalitatea.
Flaviu George Predescu ni se arată chiar de la început adeptul acestei predispoziţii artistice. El „descrie prin litere minunea” („Eu nu vând litere”). Literele degajă, parcă ele însele, acea sentimentalitate tandră şi melancolică. Devenite sunete, rezonează apoi verlainian cu funcţia muzicală a poeziei care a substituit-o pe cea plastică. „Dacă s-ar amplifica/ bătăile de inimă ale tuturor celor îndrăgostiţi,/ Ce sunete ar mai fi!/ Dangătul lor/ ne-ar putea nimici” („Inimi ce bat”). Atmosfera hiperbolizantă, conştiinţa sacrificialităţii trăirii prin scris, îl vor determina pe Flaviu George Predescu să renunţe treptat la jocurile „spiritului liber” şi se va dedica, dezinvolt, identificându-şi precoce şansa afirmării într-un domeniu atât de sensibil şi pretenţios, singurului mod de a fi el însuşi: a-şi cultiva sufletul nerenunţând a fi „făuritor de litere”, pe o trainic consacrată direcţie argheziană. În acel sens de jertfă asumată, de condiţie tragică a limbajului de a scoate din uitare modelul originar pierdut, poetul ne avertizează cu o sinceritate emoţionantă: „Mai bine din cuvinte să-mi faceţi un sicriu” („Eu fără voi”), vers emblematic pentru un aspirant/ ucenic într-ale meseriei de scriitor, a cărui transparenţă vădeşte apelul, cu folos, la intertextualitate. Un mare poet român, Adrian Alui Gheorghe, are un epitaf similar: „Când scriu,/ cât scriu,/ îmi iau măsură/ la sicriu…!” (Vezi „Poem neterminat pentru peniţă şi adrenalină”, în „Paznicul ploii”)
Eliberarea de asemenea influenţe voluntare sau involuntare se va produce, treptat, în atitudinea lirică a lui Flaviu George Predescu, pe calea reîntoarcerii discursului său în criptic, în profunzimile necontrolabile ale amintirilor: „Când astăzi mă ascund în amintiri” (”Adolescentul tău”) cărora o triadă poietică le va schimba statutul iniţial metamorfozându-le în dicteu semiozic de o expresivitate tulburătoare: „O putere divină sau o forţă din gând?/ Natura ne vorbeşte/ prin frunze/ ce se mişcă în vânt” („Zile senine”). Vorbirea prin frunze mă conduce automat la un alt model tutelar, Mihai Ursachi, un „clasic neomodern” în a cărui „Poezie pierdută” din „Inel cu enigmă” găsim următoarea precizare aristocratică: „Iar poezia aceasta am scris-o/ la o pădure, pe frunze gălbui de arţar.// Fără figură de stil,/ cu o cerneală imperceptibilă.// Doar căprioarele, când rumegă frunzele scrise,/ lăcrimează şi tac”. Asemenea poetului invocat mai sus, pe care îl caracterizează timpul memoriei clare, Flaviu George Predescu, aşezat şi el, ca şi Marcel Proust, „la umbra cărţilor sale de dragoste”, va înlătura vălul Mayei, dar şi voalul iubitei „vrăjită de sunetul frunzelor de cais”. Îşi va declara în continuare cu obstinaţie pozitivă dorinţa de a-şi face un drum din poezie, în pofida unui pericol, oarecum, inevitabil: „Peste ani, când vei privi-n caiete/ Litere reci îţi vor opri privirea”. Aceste litere, poate rune (vezi „Runele” lui Gheorghe Istrate), vor purta povara sisifică a încercării de a desfăşura un conţinut noetic în istoricitatea sintaxei dianoetice.
Într-un fel, oricare formulare lirică a tânărului creator de metalimbaj va impune receptorului de azi, unul postmodern – ori transmodern -, cu insistenţă revelatorie, un alt limbaj, instantaneu, tranzitiv, dar şi subtil autoreferenţial. Este limbajul runelor, al tiparelor şi semnelor faţă de care limbajul verbal reprezintă o glosare simultană sau armonia produsă de sunetul fundamental. Privirea va însoţi sunetul (dar şi invers, hermeneutic grăind) către o stea răsfrântă în „cerul” unei interiorităţi ultragiate (violentate rimbauldian) (vezi „Nedumerire” – o compoziţie aproape antologică) ori motivată lăuntric în maniera poietică edictată/ apodictată de Lucian Blaga: „Paşii tăi îmi nasc o melodie în minte,/ Un ritm îmi face inima tăcută,/ Te-am vrut mai mult decât lumina/ Şi dragostea ştiută”. Revenirea la tema dragostei calchiază cu inteligenţă estetică, unele idei din „Fragmentele dintr-un discurs Îndrăgostit” ale lui Roland Barthes.
Raportul natură-cultură, deocamdată regent vizibil al acestui „discurs îndrăgostit”, va sări profitabil către raportul cultură-cultură şi astfel vom culege din acest întâi volum „Răsfoindu-mi adolescenţa” al lui Flaviu George Predescu fericite şi salutare focalizări ale poveştii, ritmului, visării, magiei ori „fulgere metaforice” (ad)mirabile: „Pe trepte de miresme calcă luna”; „O rază de soare ţinteşte un melc, ilustrând o linişte vie”; „Doamne, ce furtună-i în noi!”
Ion Popescu-Brădiceni
