NOTE DE LECTOR – Vâslind pe Apa Vieţii cu C.D. BULIGA

123

Versurile, reuşite, distihurile, notabile, catrenele corecte prozodic sunt peste tot prezente în poezia lui C.D. Buliga, precum cuţitele înfipte în nisipul deşertului scăpărând, în soare, ca nişte diamante.

Aşa e şi cu „Vâslind pe Apa Vieţii” (ce metaforă!), placheta lirico-epică a lui C.D. Buliga, găzduită generos de colecţia editurii Măiastra „Serile la Brădiceni”, cu înţelegerea domnului Minel Cinciulescu, directorul Tipografiei Prodcom Târgu Jiu.
Încep metatextul de faţă prin a fi de acord cu autorul, care îşi alcătuieşte el însuşi un „Cuvânt înainte” intitulat inteligent „Balta şi Puţul”, pe baza unei simbolistici profunde. Categoric „şi concepţia religioasă, dar şi cea ştiinţifică sunt ipotetice, ceea ce duce la concluzia că „s-a sărit din lac în puţ” – adică apariţia vieţii conform concepţiei religioase are o mai largă arie de explicaţie (o baltă), concepţia ştiinţifică are o arie de explicaţie mult mai gravă (puţul). Bănuiesc că – influenţat de teoria lui Mircea Eliade din „Sacrul şi Profanul” – C.D. Buliga inversează şi el valorile când afirmă, imperturbabil, că „în timp ce concepţia religioasă despre apariţia vieţii prezintă dovezile în mod real, concepţia ştiinţifică prezintă aceste dovezi în mod imaginar”. Deci, iată, pe ce concept realimaginar îşi bazează creatorul popular, C.D. Buliga, din pricină că, până şi el, este un „neînţeles”; el care îi solicită cititorului atât de puţin: „Am a cere de la tine / O dorinţă numai una / Să-nţelegi printre destine / Şi viaţa mea, nebuna” (Vâslind pe apa vieţii; pp. 5-6). Dar a înţelege presupune a stăpâni hermeneutica. Se pare că acest dar îl au, azi, doar câţiva iniţiaţi.
„Șpaga” e o satiră autoironică, iar motto-ul „Nu-i nebunie, e Artă” este preluat din teoria lui Freud şi Dali. „Înălţări, decăderi, măriri / plutesc ca frunza pe apă” în timp ce „doar Universu-i nepătruns / şi Adevărul neascuns”. „În drumul lor pe Pământ” oamenii „adaugă-n plus la Cuvânt” în virtutea drepturilor lor de a îmbogăţi, de a dezvolta, cu sacrificii, limbajul fie el denotativ sau conotativ, fie el tranzitiv sau reflexiv.
„Cântec” e o „bijuterie” de o autentică muzicalitate care merită citată integral: „Hai, murgule, -n Valea Cernii / La mândra cu ochii negri / Că mi-i dragă, bat-o focul, / Şi nu îmi mai aflu locul. / N-am nici linişte nici stare / Când aud a ei chemare. / Este iute ca albina / Şi înaltă ca sulfina. / Numai dragoste şi drag, / Mă aşteaptă tot în prag. / Îşi face trup aşternut / Guriţa să i-o sărut. / De gura ei fermecată / Nu mă satur niciodată.”
„Doină” – un intertext la „Doina” eminesciană sau la cele argheziene – demască o cruntă stare de lucruri în România noastră cea actuală. Căci chiar ţin să subliniez şi eu nenorocirea pe care o vituperează versificatorul C.D. Buliga că „Plină-i lumea de bandiţi / Hoţi, criminali, ipocriţi: / Avocaţi – judecători / Poliţişti – anchetatori…, / Ei stau în cancelarii / Pitiţi după draperii, / La spital, la Tribunal… / Pe stradă sau în local / De nu-i vrei tu, ei te vreau / Biruri, amenzi, toate-ţi iau” ş.a.m.d. ca o „Altă doină” – tot satirică – să incrimineze întreaga clasă politică, dar şi neghiobia electoratului mârâindu-se reciproc pentru un ipotetic „ciolan”: „Foaie verde de alună / Cin-se-aseamănă s-adună / A plecat unu-njurând / Şi-a venit altul jucând / Adevărul şi Dreptatea / le schimbă cu strâmbătatea / Pe hoţ îl făcu mai hoţ / La belele puse moţ / Celor care nu fac bine / le alină din suspine, / Ocaua e tot mai mică / Pentru hoţi e o nimică. / Contribuţia e mană / Din ea dă şi de pomană / Atrăgând electoratul / Să-i prelungească mandatul / Ca să câştige Ciolanul / – Şi acuma, şi la anul – / Măi române, măi române / Rabdă şi „vei trăi bine””. Aluzia la atât de contestatul „Preşedinte” Traian Băsescu e transparentă şi nu mai necesită alte comentarii.
Dar la pagina 55 C.D. Buliga ne rezervă bucuria de a putea reproduce şi o „mioriţă” personală, de o sfâşietoare melancolie şi de o tulburătoare, tragică, luciditate: „Tânguiri deşarte / Cale înspre moarte / Noapte fără lună / Soarta mea nebună / Drum printre ruine / Gonesc după mine / Ne-nţeleasă soartă / Înspre Marea Moartă / Mă pierd fără urmă / Într-a lumii turmă / Spre marea ei graţie: / Veşnic(a) Rotaţie.” (Soarta mea – rest de baladă mioritică, cu un mottou: „Viaţa şi soarta sunt legate una de alta” de un fatalism necruţător).
Un distih din „Putrezirea sau arderea de lângă nori” sună cristalin: „Dac-ai fi copil din flori: / arderea de lângă nori”. Alteori C.D. Buliga ritmează şi rimează iarăşi posteminescian precum Ion Horea şi subsemnatul I.P.B. Şi – atenţie! – citez tot dintr-o satiră politică: „Slab ori puternic, / Sărac-bogat, / Tot vremelnic / şi blestemat. // Se-mpotrivesc / la ce-i ceresc, / Crezând că-s zmei, / Dar domnul Sfânt / Îi vrea la rând // Ca ei sunt mulţi / din cei desculţi… // Toţi sug de zor / Acest popor, / Blagoslovit, / Prostit, minţit. // Aceşti ciocoi / Vechi sau mai noi / Roşii ca macu / Sunt foarte-ai dracu!” (Vezi „P.L. – Partid istoric”, pp. 59-60). Aceste amare versuri se vor o addenda la un celebru roman contemporan, postdecembrist, al lui Dinu Săraru, iar „Codiţa de topor” e o autosatiră, o autopersiflantă autocaracterizare, a sa, sub comunism şi ca „rămăşiţă din trecut”: „Rămăşiţă-s din trecut / Vai! Ce rol mare – am avut! / Aveam statut de-mpărat / Mare-n sfat şi tare-n stat, / Cu partidul drag în frunte / şi la vale, şi la munte. / Şi în toată locuinţa / Mi se-ndeplinea dorinţa. / De mâncat şi de băut / De toate eram umplut. / Burduşit, bine umflat, / Omenit ca pe-mpărat, / Eram poreclit ateu / Nu credeam în Dumnezeu / Eram un şnapan din fire / Fără nici o legiurire…”.
C.D. Buliga mai merită luat în serios şi când închină câte un poem, elegiac, mamei (în context e vorba de propria-mi mamă, Elena I. Popescu, o femeie admirabilă, care mi-a supravegheat cu o rară devoţiune formarea şi evoluţia – n.m., I.P.B.): „Mama-i primul nost cuvânt / Pe care noi îl rostim / Pe Pământ / bătut de vânt // Mama-i slova cea dintâi şi-i al sufletului Sol / … / Mama:’ncredere-i şi dor / … / Mama e al nost’ liman.”; sau când scoate din uitare câte o ilustră figură de dascăl interbelic al Gorjului istoric, cultural şi pitoresc; având atâtea personalităţi pilduitoare, modele intelectuale şi morale, precum „Niculescu – Monu – ducând a Vieţii Arcă” metanoică (una din antologiile-mi de poezie se numeşte „Arca Metanoia” – n.m., I.P.B.): „Eu te vedeam venind încet / Spre şcoala de-altădată: / Cu fruntea naltă de poet / şi faţa-ngândurată. // Au trecut mulţi ani de-atunci / Timpu-n veci se scurge, / Au pălit florile din lunci / Şi Apa Vieţii curge. // Astăzi în vis mi te arăţi / Cu faţa-nseninată / Argumentând că nu regreţi / C-ai fost dascăl odată. // Azi, părul tău e argintat. / Alb, ca zăpada iernii / Un om ai fost tu, luminat, / Transcălător al vremii. // Şi oricât aş striga eu / La timp să se întoarcă / El îşi urmează drumul greu / ducând a Vieţii Arcă.”; dar şi când dedică un imn „Serilor la Brădiceni” ocazie de a deplânge decăderea satului românesc, fără oprire: „Satul: casă-părintească / A fost dat parcă uitării / Blestemat să ispăşească / roadele împresurării / de către pustia zării.” (Vezi „La Brădiceni”, pp. 81-82).
Ion Popescu-Brădiceni, Coordonatorul Proiectului Editorial „Serile la Brădiceni”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here