La noi în sat, în Brădiceni, nu ştiu dacă au mai rămas vreo trei veterani de război. Pe Domnul Constantin Stroescu îl cunosc bine că s-a întors din Infern. Poate şti numai Dumnezeu câte a suferit în prizonieratul din Rusia. Pentru că şi-a dat jurământul faţă de Patrie şi Regelui a refuzat să vină în ţară cu Divizia Tudor Vladimirescu.
Nu ştiu sigur dacă mai trăieşte şi Dl Baltă, care se află la un azil de bătrâni. Ar mai fi, îl văd în fiecare zi, Domnul Mircea Popescu, un om încă în putere, vecin de-al nostru. Mai sunt şi câteva văduve ale veteranilor de război, dintre care pe mama Paulina Scafeş o mai salutam când trecea pe la grădină. Dar acum se vede tot mai rar… Ce pensie primesc şi dacă mai beneficiază de alte înlesniri, sincer nu ştiu. Că ar merita mai mult… Ce să mai vorbim însă de alte vremuri. În 1916, şi-au dat viaţa pentru ţară o samă de eroi. O uliţă întreagă a rămas fără bărbaţi. Şi femeile au rămas văduve, majoritatea până în 30 de ani, cu doi sau cu trei copii. De exemplu, bunică-mea dinspre tată cu o fată de 7 ani şi un băiat de 9 ani, iar bunică-mea dinspre mamă cu trei pietre de moară, cea mai mare de opt ani. Totuşi, bunicile mele s-au bucurat de nişte drepturi printre care o pensie, bilete gratuite pe CFR şi ajutoare pentru creşterea copiilor. Nu le ştiu pe toate, dar ceea ce e sigur, copiii de văduve de război, ca şi cei de veterani aveau gratuitate pentru toate şcolile de stat. Aşa se explică numărul mare de absolvenţi de Şcoală Normală într-o comună fostă ca Brădiceni. Ei, dar tata, pe care l-am întrebat de ce nu a mers mai departe de cele patru clase primare… „Păi, când deschideam poarta dimineaţa cădea pe mine şi până s-o leg se făcea ora 12, şi nu voiam să se ia câinele după mine… Apoi, când o întrebam pe mama, bunică-mea, unde-i tata, adică bunicul meu, îmi zicea: „E sus lângă Dumnezeu, apără Patria, a luat-o într-o dimineaţă prin pădure şi nu s-a mai întors. Iar eu, ce să fac, întrebam fiecare stejar din pădure, că prin pădure mergeam la şcoală, de n-a văzut cumva pe tata. Că multe întrebări aveam să mai pun la care mama nu ştia ce să-mi răspundă”. Într-o zi a venit al doilea război mondial, i s-a spus, pe bună dreptate, Marele Război pentru Apărarea Patriei. Cum să nu te duci voluntar tu fiu de văduvă de război. Tata a lăsat pe nevastă-sa cu doi copii, sora mea de 6 ani şi pe mine care abia împlinisem un an. Ce-o fi făcut la război nu mi-a spus. Ţin minte, când a venit acasă, aveam 4 ani. Am văzut, pe coasta bisericii un bărbat îmbrăcat în alb pe lângă care se bucura câinele nostru. Gogu, un câine alb şi flocos. Îl vedeam şi parcă îl mai văd şi astăzi pe coasta bisericii, vizavi de casa părintească. De ce era tata îmbrăcat în alb? Ţara recunoscătoare l-a trimis acasă numai în cămaşă şi în izmene. Ba greşesc, i-a dat şi nişte păduchi… A stat în pridvor până mama şi bunica i-au fiert apă şi el s-a spălat în albie şi s-a despăduchiat. Şi a uitat parcă de toate păcatele. Şi s-a îmbrăcat cu hainele noi pe care bunica le avea pregătite în ladă, pentru orice eventualitate. Şi drept răsplată pentru că tatăl meu a luptat pentru Ţară, venind comuniştii la putere i-au luat şi pensia bunicii, văduvă de război din 1916. Ca tatăl meu au mai fost şi alţii. Numai pe uliţa noastră, Moşul Anescu, Pantă, Vasile Anescu, a lui Milă, a cărui soţie Mama Miţa, trăieşte şi astăzi la fiul ei, nenea Victor Scafeş cu fratele lui Petre, ai lui Amos şi încă unul care a rămas la Temelia Mausoleului de la Mărăşeşti – Neicuţescu, fratele domnului Colonel Neicuţescu Petre. Despre drepturi ca veterani de război unor duşmani ai Marii Uniuni Sovietice?… Norocul nostru, al copiilor de veterani de război, că părinţii noştri munceau cu ziua pe la unul şi altul sau arând pârdalnicul lor de ogor cu două vaci şi cu plugul de lemn. Eram elev şi unii primeau câte o linguriţă de untură de peşte şi o ceaşcă de lapte fiert, se spunea pe atunci din partea Uniunii Sovietice, dar noi fiii celor care au luptat împotriva acestei ţări nu aveam dreptul. Şi ne uitam şi noi cum se uită câinele prin gard. Dar au mai fost unii care s-au întors din război în cârje. Domnul Constantin Căpitănescu deschisese la el în casă un debit de tutun, vindea tutun şi chibrituri, dar nu avea pensie de mutilat de război că era exploatator. Şi mai era Domnul Ion Ciocâltea care, într-un picior, fiind poştaşul satului ne aducea scrisorile, mai târziu şi cele de dragoste, care mereu ne spunea când îl întrebam, Nea Nelule astăzi am, fără să ştie tata, e pe drum tinere… vine. Dar aceşti bărbaţi erau mulţumiţi că trăiau. Şi câţi au mai fost pe care părintele Gureanu şi cei de după el i-a ascuns în biserică după nume, aşa cum ardelenii la Ţebea au ţinut ascuns peste veac Tricolorul. Şi acestea le scriu ca să afle şi cei care vin după ei că în Brădiceni, din trei fii, câţi a avut Domnul Învăţător Niculescu cel Bătrân, unul singur s-a mai întors. Domnul Profesor Mircea Niculescu, care abia-şi mai târa un picior, exact ca în poezia lui Alecsandri şi care era profesor de geografia României, ne preda în clasa a şasea, cu ce dragoste, Geografia URSS. Preda şi uneori plângea şi noi ne întrebam de ce plânge Domnul Profesor. Şi câţi nu au mai fost ca el în România. Îmi cer scuze dacă n-am pomenit aici decât câteva nume de eroi din satul Brădiceni. Numele celor morţi în Primul Război Mondial se află scrise pe Fântâna din curtea şcolii din Brădiceni, iar eu am scris astăzi, 9 Mai 2012, despre aceşti eroi ai ţării în speranţa că se va găsi un Primar care să ridice întru cinstirea lor o Troiţă sau o cruce măcar pe care cineva să le „scrijelească” numele. Până atunci, îngenunchez în faţa lor.
Ion Căpruciu
