Nicolae Iorga și ideea de unitate națională

766

„Se cuvine ca și acum, când sărbătorim Unirea și ori de câte ori o vom sărbători, să ridicăm un imn de slavă celor care au contribuit la înfăptuirea ei.”
Ioan Al. Brătescu-Voineşti

Într-o lapidară și emoționantă cuvântare adresată tinerilor, ca viitori cărturari, ținută în 1984, Constantin Noica recomandă intelectualilor în formare două modele exemplare: Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. „Oricare tânăr de la noi, rostea Constantin Noica, filozof, eseist și traducător, ar trebui să citească primul volum din „O viaţă de om aşa cum a fost”(1934), spre a vedea ce înseamnă tumultul unui început. Poate, după aceea, ar face bine să vadă ce înseamnă un destin de cărturar, răsfoind în picioare, vreo oră și jumătate, cele două fișiere cu lucrările lui Iorga, aflate tot la Biblioteca Academiei”.O mare parte din opera lui Nicolae Iorga, iniţial, a făcut obiectul unor conferinţe, prelegeri şi comunicări. Graţie unui istoric, Ştefan Lemny şi a unui istoric literar, Rodica Rotaru, toate cuvântările rostite cu diferite ocazii au fost tipărite într-o colecție a Editurii Minerva, „Arcade”, având ca temă esenţială ideea unităţii naţionale, o preocupare permanentă a lui Nicolae Iorga. În scrierea sa, „Locul românilor în istoria universală”, Nicolae Iorga arată că atât în timpul migrațiilor și în decursul Evului Mediu, cât și în vremea istoriei moderne, ideea unității era o realitate. Începând cu Evul Mediu timpuriu și până la moartea lui Brâncoveanu, voievozii români încă dinaintea lui Mihai Viteazul, erau conștienți de necesitatea refacerii unității românești în spațiul geografic al vechii Dacii. Prin urmare, în concepția lui Nicolae Iorga, reîntregirea românească a parcurs un drum lung de victorii și de sacrificii. Idealul României întregite, durând de veacuri, a început să prindă viață faptic prin luptele lui Mihai Viteazul despre care scrie „Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc”. Exemplare sunt şi cele trei conferinţe-comentarii despre Mihai Viteazul: „Pomenirea lui Mihai Viteazul(1909)”; „Ziua lui Mihai Viteazul(1916) şi „Cel ce nu se poate odihni” (1916). Mihai Viteazul „a făcut ca neamul nostru să trăiască o clipă de supremă fericire, după care a urmat lovitura perfidă, pierderea câştigului glorios al unei cinstite biruinţe, sfârşitul lui în mijlocul trădării şi batjocurilor unui inamic ignobil”.,,O enigmă şi un miracol: Poporul Român”(Gheorghe I. Brătianu), trăind în unitatea geografică, spațială și politică a vechii Dacii, neîntrerupt, reprezintă o sinteză originală, cu o etnogeneză preponderent romană, primind influențe din cele două lumi, Occident și Orient, contopite într-un tot organic. „Influenţele străine vin şi se duc, agită suprafaţa, dar mai puţin fondul popular conservator”(N. Iorga). De unitatea geopolitică a vechii Dacii erau conștienți nu doar conducătorii celor trei țări românești, dar și căpetenii politice din cele trei imperii vecine, care erau dispuse să se formeze, în secolul al XVIII-lea, un stat tampon, un Regat al Daciei”, aşa cum Eminescu va vorbi în „România și Austro-Ungaria” de o „Dacie ideală”. Nicolae Iorga vine cu argumente în sprijinul unității naționale: limba, datinile, confesiunea, spiritualitatea şi structurile administrative. Ia în calcul mai întâi omogenitatea limbii noastre despre care Eminescu spunea că „O unitate atât de pronunțată a limbei dovedește însă o unitate de origini etnice”, că unitatea noastră de limbă „e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui”.În Conferințele sale, în care abordează ideea unității naționale, Iorga pledează mai întâi pentru o unitate spiritual-culturală: „Este imposibil să realizezi o Dacie politică până nu ai o Dacie culturală. O Dacie politică va fi cu atât mai puternică cu cât înainte fusese o Dacie culturală. Dar iarăşi este imposibil să existe o Dacie culturală care să nu aibă imediat consecinţa ei în domeniul politic”. Mihai Eminescu, Ioan Slavici și A. D. Xenopol și alții erau de aceeași părere că unirea politică a românilor trebuie precedată de o intensă activitate culturală, prin conferințe publice, înfăptuirea de biblioteci populare, prin reviste literare, printr-o intensă propagandă ziaristică și prin reprezentații teatrale. Cărți tipărite în cele două Principate se copiază în Transilvania: „Pravila” lui Vasile Lupu, „Psaltirea în versuri”, a mitropolitului Moldovei, Dosoftei, „prea învăţat”, contemporan cu Miron Costin. Nicolae Iorga consideră ,,Biblia de la Bucureşti”(1688) un simbol al unității naționale, „Căci cartea din 1688, arată el, e un monument de limbă cu totul excepțional; truda tuturor cărturarilor de mai înainte s-a confundat în acest minunat simbol de unitate românească; acolo erau silinţele vechilor tălmăcitori din Ardeal, ale îndreptătorilor de grai din Braşov; acolo era întreaga osteneală a călugărilor din mănăstirile oltene și muntene; acolo e noul avânt de cărturărie superioară al unui Dosoftei al Moldovei; acolo era migăloasa grijă a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul şi cunoştinţele de greceşte si slavoneşte din vremea de bogăţie şi mândrie a Cantacuzinului”.Această idee fusese materializată de Mihail Kogălniceanu, prin apariţia, în 1840, a revistei „Dacia literară”. Titlul simbolic reflectă scopul acesteia, de a fi ,,o foaie românească”, ocupându-se cu producțiile românești, ,,fie din orice parte a Daciei”. Va trebui să devină un repertoriu general al literaturii române în care vor fi cuprinși scriitorii: moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, ,,fiştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”. Se preciza, de asemenea, ca „românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”, preconizându-se, prin aceasta, unitatea politică a tuturor românilor. Cuvântările rostite cu diferite prilejuri, intrate în volumul „Oameni cari au fost”(1934-1939), prezintă portretele unor personalităţi, care au contribuit la înfăptuirea Unirii celor două Principate din 1859: Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu. În „Centenarul naşterii lui Cuza Vodă”, ,,Statuia lui Cuza Vodă”, ,,Învăţămintele din viaţa şi domnia lui Cuza Vodă” și ,,Doamna Elena Cuza”, Iorga prezintă portretul lui Cuza Vodă şi al Doamnei Elena Cuza. „Erou și mucenic; cea mai desăvârşită simplicitate şi cea mai autentică maiestate”, „Alexandru Ioan Cuza, patriot și binefăcător, a întrupat lupta de veacuri a săracului țăran”. Alături de Domnul Unirii din 1859, Doamna Elena Cuza, o româncă de o înaltă cultură, înţeleaptă, şi-a iubit adânc țara, precum și pe soțul ei, pe care l-a împresurat cu iubirea, dar și cu iertarea. În persoana lui Mihail Kogălniceanu, Nicoale Iorga îl vede pe adevăratul om politic și patriotic, vede în el pe „un înţelegător al timpului său şi pregătitor al viitorului”, cu „o viață personală cu desăvârșire curată”. De asemenea, Iorga îl consideră „începătorul culturii române moderne” şi „gânditorul care a văzut limpede România liberă și întreagă”.(La mormântul lui Kogălniceanu”, 29 iunie 1906; ,,Un sfert de veac de la moartea lui Mihail Kogălniceanu”, 1916). Nicolae Iorga, o puternică conştiinţă a României întregite, a pregătit moralmente şi spiritualiceşte întreaga generaţie de intelectuali, începând cu învăţătorimea rurală, pentru marele eveniment pe care îl prevăzuse: Marea Unire din 1918. Atunci a avut loc consacrarea unei realități, a unui vis care stăruie de veacuri, chiar de la originea poporului român, ,,o enigmă şi un miracol”. Se împlinea o firească întregire a României. În mai 1919, Nicolae Iorga prezintă în ședințele Academiei lucrările: „Întâia încercare de cristalizare politică a românilor”; „Istoria românilor şi civilizaţia lor” şi „Drepturile românilor asupra teritoriului național”.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here