Nichita Stănescu, un adorator învederat al lui Mihai Eminescu

Dacă timpul mai avea răbdare să se producă încă treizeci de rostogoliri ale pământului în jurul soarelui, pe 31 martie 2013, Nichita Stănescu ar împlini optzeci de ani, dar aşa a fost să fie ca anul 1983 să devină ’’centenarul nemaiscrierii lui Mihai Eminescu’’ și, din păcate, ’’anul nemaiscrierii’’ lui Nichita Stănescu. Astfel de coincidențe nu pot a se petrece decât în cazul oamenilor mari, însemnați.

Spusele poetului aveau să se confirme: „De când ne naștem suntem condamnați la moarte’’, iar ’’moartea nu este o revelație’’.’’Există numai ceea ce va fi/ numai întâmplările neîntâmplate’’.
Îndeobște, critica literară a comparat apariția lui Nichita Stănescu cu cea a lui Mihai Eminescu, văzuți ca doi mari reformatori în poezia românească.
Într-adevăr, cei doi poeți reprezintă momente importante în istoria literaturii române, Mihai Eminescu în secolul al nouăsprezecelea, iar Nichita Stănescu, în secolul al douăzecilea. Alex. Ștefănescu face o precizare însemnată: ’’Nichita Stănescu seamănă cu Mihai Eminescu doar prin importanța locului ocupat în istoria poeziei’’. După opinia noastră, dacă vorbim de reforme poetice, nu-l putem omite nici pe Tudor Arghezi, prin urmare, a existat o trinitate reformatoare în poezia românească: Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Nichita Stănescu.
Dacă la antecesorii lui Nichita Stănescu se mai observă unele reminiscenţe eminesciene, nu același lucru se constată în poezia lui, dimpotrivă, sunt mari deosebiri, Eminescu este un creator, iar Nichita Stănescu este un inventator care ’’vede’’ cuvinte, așa cum Camil Petrescu ’’a văzut’’ idei.
Pentru Nichita Stănescu, Eminescu a fost un idol, iubirea pentru marele clasic a fost fără seamăn, el mereu dialoghează cu poetul nepereche: ’’Tu n-ai murit,/ pentru că eu sunt trupul tău/ care vorbește cu vorbele tale’’.
În oricare din interviurile luate lui Nichita Stănescu, acesta nu scapă niciun moment în a-i pronunţa numele lui Mihai Eminescu. Într-o convorbire cu Nichita Stănescu, realizată de Constantin Vișan, poetul afirmă că ’’Luceafărul’’ lui Eminescu este ,,fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem’’.
Apoi continuă: ’’De fapt, Eminescu, el de ce este cel mai iubit și cel mai drag și iată că nu trece o zi într-un fel sau altul să nu-i amintim numele. Pentru că el ne-a ajutat pe toți să ajungem la o înțelegere a ’’Luceafărului’’, la înțelegerea tragică, dar olimpiană a acelui ’’Nu credeam să învăț a muri vreodată’’. După opinia sa, Eminescu, un mare artist, a făcut ca ’’arta să nască în toți’’. ,,De ce ne place Eminescu!/nouă tuturor?/ Pentru că toţi/ne regăsim/în/Eminescu!”. Foarte interesante sunt spusele lui Nichita Stănescu într-un dialog cu Victor Crăciun, în iunie 1983. Întrebat despre premiul de la Struga, acesta răspunde: ’’ Cel mai mare premiu pe care l-am primit în viața mea și care a fost cel mai mare noroc personal al meu a fost acela de a putea vorbi la aniversarea a 100 de ani de la ’’Luceafărul’’ lui Eminescu, culmea intelectuală și poetică și spirituală a limbii române’’. Rugat de acesta să vorbească despre măreția poemului eminescian centenar, Nichita Stănescu l-a comparat cu tragedia ’’Hamlet’’ a lui Shakespeare și cu opera ’’Faust’’ a lui Goethe, a făcut referiri la dimensiunea faustică și genială a poemului și a poetului.
Având cinstea să-l cunoască pe Ion Barbu și să stea de vorbă cu el, Nichita Stănescu spunea că autorul poeziei ’’Joc secund’’ îl sfătuia să-și îndrepte preferința mai ales spre celebra ’’Odă în metru antic’’. Dacă Ion Barbu, referindu-se la poemul ’’Luceafărul’’, spunea că este ’’o pânză mare de epocă’’, pentru Nichita Stănescu este „o cupolă’’.
Cuprins de indignare atunci când ’’o obrăznicătură de june neinstruit’’ afirmă că ’’Luceafărul’’ nu-i spune nimica, Nichita Stănescu i se adresează astfel: ’’… să fii sănătos, îți repet fraza goetheană, când o carte se izbește de un cap și sună a gol, nu tot timpul este devină cartea!’’ Pentru poetul ’’Necuvintelor’’, ’’Luceafărul’’ este ’’poemul singurătății, al neasemuirii, al unicității.’’ Tot într-un dialog cu un Reporter, Nichita Stănescu vorbește despre ’’Cartea de recitire’’ în care prezintă scriitorii de până la Eminescu și puțin după, despre contribuția acestora la asigurarea apariței ”pe bolta poeziei românești a soarelui numit Eminescu”.
Într-o întâlnire colocvială cu redactorul revistei “Plai românesc”, editată de Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuș, în prezența lui Gheorghe Pituț și Constantin Crișan, la întrebarea lui Nicolae Brânda: “Care este cea mai frumoasă poezie pe care ați scris-o vreodată?”, răspunsul lui Nichita Stănescu a fost surprinzător : ”Odă în metru antic” de Mihai Eminsecu. Gheorghe Pituț, în intervenția sa, amintește despre o însemnare a lui Ioan Slavici, la care locuia Eminescu, în legătură cu vizita ce urma să o facă reginei. Pentru aceasta, i-a cumpărat lui Eminescu ciubote noi, ca să fie bine echipat, dar, ajunși pe podul Mogoșoaiei, a întâlnit un cerșetor desculț, dimineața, pe brumă, s-a descălțat și le-a dăruit omului nevoiaș. Concluzia era că în acest fel se comporta și Nichita Stănescu, că niciun poet, de la Eminescu, n-a avut vocația prieteniei ca acesta.
Același Gheorghe Pituț spune că prietenul său, Nichita Stănescu, seamănă cu Mihai Eminescu cel puțin în felul de a fi contemporan cu contemporanii lui.
Din neasemuita iubire pentru poetul de geniu, Nichita Stănescu scrie poezii pe care le dedică lui Mihai Eminescu: “O călărire în zori” (lui Eminescu tânăr), “Quadriga” (lui Mihai Eminescu), “Ideea cu gură” (O viziune a sărmanului Dionis), creează acel “Triptic eminescian”, publicat în ultimul său volum, “Opere impersonale”: “Eminescu adolescent”, “Eminescu matur” și “Eminescu ultim”. Din același volum face parte și poezia “Dialog cu oda în metru antic”, din care reproducem ultima strofă: “Supuși cuvântului, de verb mă rog,/ du-mă odată din groaza vieții,/ du-mă, du-mă,/ și nu mă mai pedepsi/ și mie nu mă mai redă-mă!”
O poezie cu titlul “Cântec” sugerează un splendid portret al lui Eminescu: “Oh, erai un om frumos/şi subţire, foarte palid!/Printre ochii tăi curgea/un mănunchi de aripi albe”.
Cei trei prieteni, Dan Mutașcu, Mircea Raicopol și Nichita Stănescu au compus o “Colindă de ziua lui Mihai Eminescu”, 15 ianuarie 1982, trei haikuuri. Ultima sa creație poetică este “Eminescu”, în facsimil, pe care o reproducem în întregime:

“Atâta să nu uitați:
că el a fost viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui,-
că avea piele
îmbrăcată în stofă.

Atât să nu uitați, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.

Atât să uitați! Numai atât,-
că El a trăit,
înaintea noastră…..
Numai atât,
În genunchi vă rog. Să uitați!”

Nichita Stănescu a scris și o carte cu titlul “Scrisori”, plecând de la ideea “Scrisorilor” eminesciene. Împlinirea unui semicentenar la 31 martie 1983, capătă aspectul unei sărbători naționale de mare anvergură, este omagiat de Uniunea Scriitorilor, în toate revistele noastre naționale și în publicații străine. Prezența simbolică a lui Eminescu a fost figurată de Laurențiu Ulici prin așezarea unui “Scaun pentru Eminescu”, pe scenă, la dorința lui Nichita Stănescu, care, luând cuvântul, printre altele, spunea:”Acest an 1983 este centenarul nemaiscrierii lui Eminescu, adică de când Eminescu a devenit Eminescu, fără să mai scrie. El nu mai scrie de un centenar…Dar nescrierea lui a devenit mai scriere, limba lui a devenit națională și cutează a fi mai mult decât atât – a lumii. Poezia lui nu are hotare de grai, ” O, mamă, dulce mamă “, știindu-se și dincolo de steaua noatră Pământ. Spuneți-o orcui și va zice: Eminescu”.
Dar, fatalmente, 1983 este și anul “nemaiscrierii” lui Nichita Stănescu.Era marți, 13 decembrie 1983. Acest “magnat” al poeziei contemporane se stinge din viață la orele două și zece minute. Venise “Moartea fertilă”, stranie poezie din volumul “Oul și sfera”: “În oraș se lumină de zi,/ ies din paturi cei care au apucat să se culce/ Casandro, tu, vino și vezi/ moartea cea mai dulce// Numai zidurile par nemișcate/ Sus și mai sus de sus sunt balanțe/ în care se împarte dreptate/ și un altfel de speranțe.// Nu are cine să vestească pe cine/ Turbate spirale, inimă explodată./ Anul care urmează să vină nu mai vine/ și nu va mai veni niciodată”.
Prietenii înlăcrimați, nu puțini, iubitorii poeziei lui Nichita Stănescu vin rând pe rând la spital, în cupola bisericii Silvestru și apoi în holul Uniunii Scriitorilor, să vegheze trupul neînsuflețit al poetului, apoi să-l conducă pe ultimul drum, la cimitirul Belu, când, odată cu întunericul, sicriul a fost coborât în mormântul săpat la picioarele idolului său, Mihai Eminescu, și în vecinătatea altui nemuritor, I.L. Caragiale.
“Ninge-mă, Mihai Eminescu,
lasă-mi pe gură fărâme de tine”
“Sus şi mai sus de sus” Nichita Stănescu vine să completeze constelaţia poetică în nemoarte: Eminescu, Coşbuc, Goga, Macendonski, Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Voiculescu şi alţii, apoi va urma Marin Sorescu.
Redăm câteva gânduri exprimate de contemporani ai poetului, prilejuite de plecarea din viață a lui Nichita Stănescu, să se odihnească puțin, după atâta trudă poetică:
“Fruntea lui îngemănează pulsații din Eminescu” (Fănuși Neagu);
“Era un luceafăr din ramura Eminescului ” (Eugen Barbu);
“Ca și Eminescu, a fost un înger vagabond în istoria de zbucium și de speranțe ale națiunii române” (Ion Horea).
Constantin E. Ungureanu