(Ne)fericirile unei mari prozatoare

1356

Câtă vreme am predat literatură, am avut ca obiect aprofundarea operei unui scriitor, biografia reprezentând doar ,,ancilla operis”( slujitoarea operei).
Recent am citit cartea fostei mele eleve, Ana Maria Sandu, dedicată Hortensiei Papadat Bengescu – ,,Străina”, apărută la editura Polirom în 2021. Pe bună dreptate, celebra prozatoare este considerată marea doamnă a literaturii române.
Ca profesor, într-o captatio benevolentiae, le solicitam discipolilor să se apropie cu înfiorare de universul prozei H. Papadat-Bengescu, fiindcă ea a rămas singura scriitoare din perioada interbelică pe care trecerea timpului a menținut-o vie, n-a supus-o ofilirii, dimpotrivă, i-a adăugat noi valențe. Dovadă certă că ne află în fața unui veritabil clasic al literaturii române.
Ana Maria Sandu, în cele aproape două sute de pagini, lasă în plan secund romanele și aduce în prim plan viața prozatoarei. Fiică a generalului Dimitrie Bengescu, primește în copilărie o educație literară și muzicală aleasă continuată la pensionul de fete Bolintineanu din București. Din cauza sănătății șubrede a mamei, va trebui să renunțe la continuarea studiilor în capitala Franței și se căsătorește cu Nicolae Papadat, un magistrat care, în afara celor cinci copii, nu-i va aduce nicio fericire.
Prima parte a cărții intitulată ,,E.L.” dezvăluie rolul pe care l-a jucat Eugen Lovinescu în devenirea prozatoarei. Inițial colaborase la ,,Viața românească”, aducându-i ca discipoli pe Garabet Ibrăileanu și George Topârceanu. Va frecventa apoi cenaclul ,,Sburătorul”, E. Lovinescu evidențiindu-i talentul și modernitatea scrisului.
Moartea acestuia, în 1943, o va afecta profund. Lipsită de sugestiile marelui critic, nu va mai reuși să termine romanul ,,Străina”.
Partea a doua, intitulată ,,Ea”, impresionează îndeosebi prin nefericirile apărute în viața Hortensiei. În afara Premiului Național pentru Proză, primit la vârsta de 70 de ani, puține sunt satisfacțiile scriitoarei. Boala și agonia soțului, pierderea locuinței date magistratului pentru întreaga viață, îmbătrânirea ei înseși sunt motive de tristețe profundă. Pierduse și liniștea și frenezia de altădată. Se mută în casa fiicei, Elena, urmând să împartă camera cu nepoțica ei cea mică din clasa a III-a.
Citisem în cartea lui Florin Mugur, ,,Convorbiri cu Marin Preda” (Editura Albatros, 1973), afirmația autorului ,,Moromeților” că H. Papadat-Bengescu a murit în condiții foarte grele, chinuită de boală, de mizerie, de singurătate și neajutată de nimeni, deși ,,un singur gest al lui Mihail Sadoveanu ar fi putut ușura soarta unei colege de generație, care era ea însăși, ca și el, o mare scriitoare” (p.145). Din nefericire, Mihai Sadoveanu n-a catadicsit să-l facă. Ana Maria Sandu relatează episodul întâlnirii Hortensiei cu Ovid S. Crohmălniceanu, care venise cu propunere din partea revistei ,,Contemporanul”. Avem în față o femeie înfrântă de bătrânețe, de istorie și de sărăcie. Ajutată de nepoțică, va încropi un text pentru revistă, ultimul care va purta semnătura marii scriitoare. Într-un plic a primit o sumă mult mai mare decât se plătea la revistă.
La intervenția lui Crohmăniceanu, Troian Șelmaru, secretarul Uniunii Scriitorilor, îi acordase o pensie de stat echivalentă cu indemnizația de care beneficiau membrii Academiei Române. I se asigurau astfel condiții de trai decente în ultimii doi ani de viață.O afirmație a prozatoarei vine să infirme apartenența ei la formula proustiană. N-a citit decât primul volum din ,,În căutarea timpului pierdut” și nu și-a descoperit afinități cu marele prozator francez. În ultimii doi ani, se mișca din ce în ce mai greu și avea mintea rătăcită. Claudia Millian, soția lui I. Minulescu, o compară cu ,,un ceasornic încremenit și stricat, căruia i-a ruginit limbile.”
Moare la 78 de ani, în ziua de 5 martie 1955, după o lună de agonie. Doar câțiva dintre scriitorii mai tineri, Nicolae Balotă, Eugen Jebeleanu, Ion Negoițescu, veniseră să-i aducă un ultim și discret omagiu doamnei romanului românesc. Valorificându-și talentul și puterea de muncă în parcurgerea unei bibliografii bogate, Ana Maria Sandu restituie imaginea unei vieți, cu bucuriile, dar mai ales cu tristețile ei.
Eugen Velican

P.S. Aflu cu amărăciune de la o fostă elevă, profesoară la Colegiul Național ,,Spiru Haret”, pe care l-a absolvit și Ana Maria Sandu, că marea doamnă a romanului românesc a fost scoasă din manuale. Cât de nedreaptă este posteritatea!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here