Sărbătoarea naşterii Mântuitorului are o istorie îndelungată, iar cel care a oficiat 25 decembrie ca dată a naşterii lui Iisus a fost Papa Iulius în anul 320. Puţin mai târziu ( 325 ) împăratul Constatin cel Mare a introdus în sărbătoarea creştină “Crăciunul” al cărui sens avea să derive din “creaţio” = naştere sau din “incarnationis” ce se traduce în renaştere sau încarnare.
De atunci, va rămâne o sărbătoare fixă după ce Biserica a stabilit aceeaşi dată a naşterii lui Iisus Hristos pentru a contracara juvenaliile şi Saturnaliile provenite din mithraismul persan sau Cultul Soarelui şi importate din Orient de către soldaţii romani. Erau obiceiuri păgâne legate de sărbătorile solare şi de solstiţiul de iarnă, când se spunea că lumina biruie întunericul, sau de trecerea pragului în noul an. La ele participau şi 
mulţi creştini, determinându-l pe împăratul Constantin să ia decizia că în aceea zi să sărbătorească şi moştenirea lui Iisus (lumina lumii) sau cum îl numeau proorocii, “lumina neamurilor şi soarele dreptăţi”. Treptat, religia creştină se impune, naşterea Domnului suprapunându-se obiceiurilor păgâne, iar Crăciunul să fie recunoscut oficial şi sărbătorit la aceeaşi dată de 25 decembrie; mai întâi în SUA ( sec. XIX, răspândit de către protestanţii fugiţi acolo de prigoana Bisericii ) şi a adus ulterior în Germania, Franţa, Austria şi în toată Europa ( sfârşitul sec. XIX- începutul sec. XX ).
În ce ne priveşte, obiceiurile româneşti de Crăciun şi de Anul Nou sunt păgâne, inclusiv sacrificarea porcului la Ignat ( 20 decembrie ), jocul măştilor şi alte dansuri rituale, excesele de tot felul dinaintea Creaţiei, cum la fel se întâmplă şi la naşterea Anului Nou prin zgomotul bicelor, pocnitorilor, buhaielor sau a altor instrumente gălăgioase care se spune că ar alunga spiritele malefice, dar şi prin stingerea luminilor la cumpăna dintre ani sau dimpotrivă a iluminaţiilor nocturne.
Dar cine era Crăciun? Acesta apare în cultura populară ca un personaj cu puteri miraculoase precum zeii, dar şi cu alte calităţi tipic umane. Se mai spune că este cel mai bogat peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos. Aici întinde o mâna de ajutor Maicii Domnului când acesteia i-a venit vremea să nască, dar nu o primeşte în casă şi o trimite să nască în grajdul vitelor. Atunci când află de Crăciuneasă că o ajută să nască, acesta îi taie mâinile din coate. Află până la urmă că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus şi tulburat îi cere iertare lui Dumnezeu, se pocăieşte şi devine primul creştin “Sfântul cel Bătrân” şi moşul Fecioarei Maria. Căinţa lui a fost atât de mare încât a doua zi şi-a împărţit toate averile copiilor sărmani de unde şi tradiţia darurilor care se fac de Moş Crăciun. Astfel, la apariţia creştinismului, Crăciun era un Zeu venerat, intrat deja în conştiinţa oamenilor, indentificat cu Saturn la romani şi Maithras la iranieni sau altfel spus Crăciunul a fost o divinitate solară, sărbătorită la fiecare sfârşit de an, când trebuia să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic.
Până în sec XIX, Moş Crăciun a fost un personaj controversat, venind cu daruri pentru copiii cei buni şi cu nuiele de mesteacăn pentru a-i pedepsi pe cei răi. Ulterior, datorită factorului comercial începe, cu prima jumătate a sec. XIX, să apară imaginea moşului bun, şi blând, cu obrajii bucălaţi, cu barba albă şi mantie roşie, care vine de departe ( Finlanda – Laponia ), cu sania trasă de reni şi cu sacul burduşit de cadouri pentru a le împărţi, în special, copiilor. El devine astfel un personaj universal şi aşteptat în toată lumea, deteronându-l treptat pe Hristos din sufletul oamenilor pentru simplul motiv că venirea lui este mult mai profitabilă decât naşterea Mântuitorului. Şi iată că Iisus, dincolo de sărbătorirea naşterii sale, are cel mai puternic rival, pe misteriosul şi darnicul Moş Crăciun, devenit mai aşteptat de către omul modern, avid de cadouri şi petreceri şi mereu preocupat să primească “mană cerească”, dar care s-a scufundat treptat într-o viaţă străină de Dumnezeu, câtă vreme Iisus se trezeşte izgonit iarăşi în ieslea în care s-a născut. De altfel şi bradul de Crăciun rămâne un simbol al bogăţiei şi belşugului în jurul căruia se adună copiii pe tot mapamondul să primească cadourile de la un moş hâtru şi pântecos, eclipsând de fapt, din interese egoiste, evenimentul cel mai important- moştenirea lui Hristos. Şi atunci să fi uitat aşa de uşor pământenii mesajul Domnului “Lepădaţi-vă de voi, luaţi crucea şi mă urmaţi”, dând posibilitatea magicului Moş Crăciun să triumfe asupra Evangheliei, de vreme ce însuşi Mântuitorul spunea cu mâhnire că “ norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”. Or, să fie adevărat că păgânismul şi-a luat revanşa în zilele noastre, sărbătorind Crăciunul fără Hristos?
Vasile Irod
