Ion Cepoi a scris admirabil în romanul său „Zmeul de hârtie” de dr. Nicolae Hasnaș, unde apare ca un personaj memorabil. Scriitorul Ion Cepoi amintește într-un pasaj narativ de „Revista Jiului” pe care iată, acum o avem noi, autorii acestui gest de restituire a operei propriu-zise a acestui celebru om politic interbelic.
Vă oferim așadar din Revista Jiului de literatură, știință și popularizare (RJLSP) anul II Nr.1, iunie 1927, al cărui director, evident, e Dr. Nicolae Hasnaș, cele două eseuri semnate de dânsul: „Democrație; Cultură” la pag.1-8; „Semicentenarul Independenței”, la pag. 52-54.
Cele două texte vădesc un stil sobru, doct, optimist, constructiv. Ele relevă un mare gânditor social, de un naționalism tradițional, aspect ce-i face cinste.
Scrisul său are demnitate, acuratețe, vigoare, energie și carismă!
Fiind bunica mea, Luxița Popescu-Mocioi, femeie tânără, acest inimos și altruist dr. N. Hasnaș, venea săptămânal la muma mea dragă să-i aducă medicamente, căci era bolnavă de friguri.
Și eu, Dan, am avut norocul să fiu consultat de Dr. Hasnaș. Aveam vreo nouă ani, eram înalt și slab. S-a hotărât, în familie, să fiu văzut de un medic. Și uite așa am ajuns în cabinetul Dr. Hasnaș situat în clădirea în care este Rectoratul U.C.B. Gorj. Familia mea era cunoscută de domnul doctor. Am intrat în cabinet și la birou am văzut ținuta deosebită a medicului, care alături avea un câine de rasă care m-a impresionat şi m-a determinat să-l privesc insistent. Mama discuta cu doctorul cazul meu, iar eu eram foarte atent la câine. Aveam trei câini în curte, dar așa ceva nu văzusem. Cred că doctorul a fost impresionat de atitudinea mea și fără să pună mâna pe mine, de la distanță, a spus să aud și eu: ia-ți, fată, copilul și mergeți acasă, fiindcă este sănătos. A avut dreptate… Mai târziu a vândut casa dr. Găvănescu și a plecat la București, unde mai acorda consultații, în special gorjenilor.
Iată tocmai acest umanism l-a caracterizat pe eroul gorjean interbelic Dr. Nicolae Hasnaș, a cărui atitudine era profund democratică, progresistă, întrucât – cităm – „democrația este considerată ca formula normală și definitivă a cârmuirei societății de către ea însăși, prin ea însăși”.
Vă invităm să citiți cele două eseuri ale Dr. N. Hasnaș și să meditați îndelung, să vă reculegeți și să rețineți cele ce se cuvin ca nemulțumirile populare să nu fie mai mari și să nu mai îmbrace mai pretutindeni forme neliniștitoare.
Dan Gr. Pupăză, Ion Popescu-Brădiceni
Democraţie; Cultură; Elită
Marele răsboiu, şi revoluţiile ce i-au urmat, a sfărâmat în întreaga Europă vechile cadre ale societăţii; şi încearcă să improvizeze altele; căutând să-i dea o structură nouă.
Încercare grea şi anevoioasă, care răstoarnă cu totul ideile şi moravurile, existente, nu ţine socoteală de tradiţiile, pe care să bazau multe înscăunări ale societăţii, sdrobeşte credinţele şi instituţiile ce formau temelia vechilor concepţiuni de continuare, de dominaţiune şi conducere şi lasă, în mintea oricui, că un gol neliniştitor domneşte pretutindeni în nouă înfiripare, gol, ce este încă şi mai hipertrofiat prin acea dorinţă mistică ce animă masele „înspre ceva nou şi care va să fie şi mai bine” şi care cu uşurinţă poate fi mânat, înspre toate exagerările imaginabile, producând furtuni, ce cu greu şi cu sacrificii pot fi din nou înţărmurite.
De veacuri păturile sociale sunt frământate de năzuinţi noi, năzuinţi înspre o viaţă mai liberă, mai bună, mai nemuncită.
În concepţia acestor năzuinţi să întrezăreşte prin ceaţa viitorului un liman, unde ar domni mai multă fericire și mai multă bunătate. Această întrezărire ademenitoare, aceste visuri confuze şi ţeluri frumoase întreţin o nemulţumire adâncă ce agită şi bântuie pretutindeni. Ceva a furtunii mijește în aer.
În vâltoarea profundă a societății, noi energii se prepară pe tăcute gata să isbucnească la primul semnal.
Dar, organizarea socială cristalizată de veacuri în instituţiuni, tradiţiuni şi obiceiuri, precum și instinctul de conservare al ei, cată să pună frâu acestor forţi vulcanice şi le înzăgăzueşte acolo unde această organizare a avut oarecare libertate; nu poate să puie nici un stăvilar, acolo unde libertatea a fost prea mult încătuşată.
În orice caz aceste forţe, ieşite din durerile de naştere ale unei noi societăţi, micşorează încrederea în vechile organizări seculare ale ei şi face luminiş energiilor încătuşate şi ascunse, cari se avântă cu tot focul şi cu toată pasiunea spre căutarea paradisului întrezărit prin progresul societăţii atât de mult visat, atât de mult dorit şi cărui progres cată să i se dea chip de adevăr şi înfăptuire, iar nu numai de aevea.
Progres, — cuvânt magic — atractiv, stimulant; chestiune grea şi aridă.
Pentru a o deslega, trebue mai întâi să ne înţelegem ce-i progres?! lucru nu tocmai uşor. Căci dacă oricine îl pronunţă, puţini sunt edificaţi asupra semnificaţiei. Să-l luăm totuşi în sensul cel mai larg al înţelesului și care ar fi aspectul cel mai uşor de conceput.
Prin progres s’ar înţelege o creştere: a bogăţiei fiecăruia, a fericirii celor mai mulţi dacă nu a tuturor; o ridicare a culturei sub toate raporturile; a bunului trai al indivizilor; a conducerei poporului prin el însuşi în forum, largă, democratică.
Să cercetăm în câteva rânduri lumea actuală. E fără doară, că unele răsboaie au făcut să progreseze omenirea, dar nu-i mai puţin adevărat că altele omorând mii de oameni au sărăcit şi pustiit ţinuturi întinse, au aruncat în anarhie şi barbarie civilizaţiuni înfloritoare. Un lucru e cert: că răsboaiele moderne, de mașini şi tehnică, după pace, au făcut să progreseze maşinismul şi deci marea industrie, căutând să utilizeze şi să adapteze technica, maşinăriile şi uzinele de răsboi şi să le transforme în uzini industriale pentru nevoile populaţiunei civile.
Dar cum se înlănţuesc faptele!! Marea industrie producând marfă în cantitate mai mare ca în industria de mână, trebuie să caute şi să aibă consumatori şi deci să caute să împingă lumea spre utilizarea produselor ei. Socotim că a reuşit. Căci ar fi de neînţeles să fabrici o marfă ce nu s’ar întrebuinţa. În timp ce morala strămoşilor noştri şi a industriei mici pro-povăduieşte ca omul să trăiască simplu, să consume cât mai puţin, limitându-şi nevoile; marea industrie propovădueşte că legea progresului şi a perfecţionărei este ca să consumi cât mai mult, să născoceşti nevoi mereu altele; – miragiu de fericire şi mulţumire.
În America de nord la 2 familii aproape e una cu automobil; aparatele de radiofonie se înmulţesc, instalându-se la mii de cetăţeni; uitaţi-vă în jurul Dv. şi constataţi adevărul acestor stări.
Rezultă deci că omenirea voind să trăiască intensiv consumă intensiv; aşa că asupra consumaţiei cantitative de lucruri se observă nu numai un mare progres, dar am putea zice că se face de multe ori risipă inutilă. Chestiunea aceasta a creşterei bogă¬ţiei, a bunului trai a celor mai mulţi, e un fapt notoriu că: astăzi e mai în progres ca eri.
Să vedem dacă progres este şi în năzuinţele maselor înspre democraţie, considerată ca formula normală şi definitivă a cârmuirei societăţii de către ea însăşi, prin ea însăşi şi pentru ea însăşi.
Nu mai departe decât către începutul veacului, chemarea maselor la responsabilitatea puterei era considerată ca o ameninţare a ordinei şi a prosperităţei.
Cuvântul, democraţie, democrat, îngrozea; unii se fereau chiar să-1 pronunţe; astăzi a devenit un termen mai cu seamă de laudă; orişicine să împăunează cu el, chiar şi acei cari prin toate acţiunile lor sunt cei mai grozavi tirani şi despoţi, îl utilizează ca sub farmecul cuvântului, nu numai să despoaie poporul de orice libertate, dar să-1 transforme în turmă de bipede cuvântătoare bună de exploatat.
Cei ce se tem sau nu le place cuvântul se feresc de a-şi manifesta sentimentele. Cei interesaţi invocă motivul că incidentele ce se ivesc în evoluţia crescândă a democraţiei sunt cazuri speciale, care nu trebuie să dezamăgească pe nimeni, ea devenind parte integrală a ordinei lucrurilor stabilite.
Vechea chestie, care e cea mai bună formă de conducere a societăţii, nu mai pasionează pe nimeni, căci toţi şi toate cele ce există sunt numai democrate (?!) Dar nu natura intrinsecă a democraţiei, nici varietatea formulelor ce o îmbracă provoacă discuţie, ci mai cu seamă scopurile către care se îndreaptă transformările economice şi sociale ce le provoacă şi care ar trebui să fie pentru uşurarea noilor pături sociale, care totuşi în unele părţi a produs o mare dezamăgire. Nu trebue să tragem concluziuni favorabile, din faptul că majori¬tatea acceptă că prezintă o funcţionare superioară de necontestat.
Nemulţumirile populare sunt mari şi îmbracă mai pretutindeni forme neliniştitoare, în unele ţări spiritele revoluţionare au atins culmi pe cari odinioară nici nu le-am fi întrezărit; şi cea din Rusia se prezintă la orizont sub spectrul de groază.
Din sfărâmarea celor patru împărăţii din Europa, toate guvernate de dinastii seculare s’au clădit state noi care fac sforțări uriuşe, ca pe ruinile acelor state să se desvolte statele noi în forma cea mai democratică cu putinţă; cu conducerea democratică. Dacă ele au reuşit mai mult sau mai puţin, chestia e controversată viitorul ne va lămuri prin rezultatele ce le va produce. Dar mai e un fapt, că: chiar la popoarele cele mai avansate în civilizație este o nemulţumire pentru forma de conducere existentă, ele silindu-se să facă mai direct sau mai efectiv controlul poporului.
Aceste frământări se agită pentru că democraţia deşi presupusă singura formă de conducere intrinsecă justă, cu toate acestea nu a realizat toate speranţele ce masele şi le-a pus în ea.
Se uită un fapt de care nu vrea să se ţină seama; de psihologia individului, de egoismul lui, de persoana lui.
E lesne de a oferi pentru un timp viaţa holocaustă salvărei publice; e mult mai greu de a trăi întru’un permanent sacrificiu al intereselor particulare.
În ziua în care s’au proclamat, „drepturile omului şi ale cetăţeanului”, s’a deschis chestiunea de a se vedea dacă noţiunea pentru binele public ar rezista ciocănirei continue a egoismului individului; şi faptele demonstrează că până la urmă nu rezistă nici la oameni înzestraţi cu cea mai mare bunăvoinţă şi devotament binelui public.
Dacă lumea e foarte nemulțumită în vremurile noastre și socoate că această nemulţumire nu e chiar din cauza greşelilor şi a nebuniilor ce le-a făcut cândva şi pe care le face încă, ci consideră cauzele în afară de ea. Ea le pune pe socoteala afacerilor ce merg rău, a impozitelor îngrozitoare, a scumpetei ce tot creşte, a monedei ce se depreciază, a câştigurilor prea mici, a veniturilor iluzorii în malariile de foamete.
Lumea crede că ea nu-i deloc vinovată de toate aceste nenorociri ce o copleșesc, ci o pune pe socoteala răsboiului, ori a păcei, a învingătorului ori a învinşilor, a partidului care ne ocârmueşte ori a democraţiei.
Nicăierea nimeni nu-şi închipue că aceste nenorociri, în parte cel puţin, sunt efectul unor greşeli de cari toţi suntem vinovaţi.
Dacă am fi avut grija de a cultiva şi educa în mod cinstit spiritul public al poporului, pentru a-şi putea bine şi cu rost înţelege nevoile, apoi multe din nenorocirile ce s’au abătut şi care se vor mai abate încă asupra lumei ar fi putut fi înţărmurite; iar progresul prin democraţie s’ar fi făcut şi s’ar face fără întunecimile ce se observă. Aşa că spiritul public şi concepţia cetăţenilor e vinovată de multe greşeli, ei trebue să ne adresăm, pe ea trebue să o modificăm. Nimic nu se va clădi solid cât timp nu se va modifica isvorul acesta, pricinuitor al multor fapte bune, dar încă şi a prea multor rele.
Dacă zideşti casa pe un teren rău, schimbător, de bună seamă că ai grijă ca temelia să o faci cât mai solidă iar nu tavanul. Tot aşa şi în conducerea treburilor publice. Toți oferă aproape în proporţie egală aceeaşi cinste, bunăvoinţă şi onestitate, dar dacă principiile de călăuzire sunt fără bază solidă, sunt falşe, desigur că rezultatele la care se va ajunge vor fi detestabile; şi încă, dacă puterea de percepere a evenimentelor lasă de dorit, desigur că toate elucubraţiunile pot prinde, îşi pot face drum.
Urmează deci că puterea de aprehensiune şi cunoaştere a evenimentelor, a spiritului public trebue reconfortată şi solid întărită, punând pe orice cetăţean în măsură de a-și da seama conştient de acţiunea ce o face, de hotărârile ce le ia.
Nimeni nu are pretenţia că reforma spiritului public s’ar putea desăvârşi deodată, fără şovăire şi muncă. Dar tocmai în aceste timpuri, când marile mase sunt chemate să se conducă singure, spiritul public şi opinia trebuie luminate prin cei înţelepţi, prin elita intelectuală, care singură are, orice am zice şi orice am face, apercepţiunea cea mai aproape de adevăr, dacă nu cea mai justă a nevoilor generale şi individuale şi tot această elită poate pune stăvilar demagogismelor inculţilor şi pescuitorilor în apele turburi.
S’a constatat, şi faptul pare exact, că interesele elitei sociale se confundă cu însăşi interesele societăţei. Această probă o fac legile imanente şi naturale; iar observaţiile zilnice şi istoria popoarelor o probează. Dealminterelea este lucru curent admis că oamenii de geniu, marii savanţi, artiştii, reformatorii sunt eroi cari lucrează pentru toţi, cari făuresc căile pe cari le vor bătături mulţimile şi cari împetruesc prin munca gândirei şi a inimei lor hrana spirituală, din care umanitatea întreagă va trăi secole. Ceace se chiamă cultură, noi o chemăm civilizaţie şi progres. Dar e bine înţeles şi limpede pentru toţi că în acest sens cultura are o valoare universală, mai mult sau mai puţin comunica¬bilă fiecărui ins în parte. Aşa că cultura ar reveni în această ipoteză ca adevăratul scop al organismului social şi această cultură n’ar fi decât un mijloc de evoluţie al societăţei; pentru că ea apare ca o nevoe generală.
Departe de a fi un paradox, respectul competinţelor şi al elitei intelectuale trebue să fie un element esenţial, cu condiţia ca el să fie sănătos şi nobil.
A asigura, graţie acţiunei exemplare a elitei, cea mai desăvârşită desvoltare a cât mai multor fiinţe omeneşti, acesta ar fi poate ultimul scop al societăţei, pentru că acesta este şi ultimul scop al moralei.
Ar putea oare să pretindă cineva, cu toate acestea, că azi cultura ar putea fi bună şi utilă fără ca majoritatea să tie capabilă de a’şi da seama de dânsa, de a o recunoaşte? Desigur că nu. Ea ar fi atunci o unitate de valoare, care nu ar putea fi nici înţeleasă deci nici acceptată de toţi, inaccesibilă maselor şi deci nejustificabilă pentru ele; nu s’ar putea impune lor decât prin forţă sau viclenie, şi în acest caz s’ar stinge şi ar amorţi orice critică şi reflecţie şi ar ajunge la despotismul binefăcător şi ştiinţific propovăduit de Renan, dar care nu numai că nu se potriveşte evoluţiei democratice a lumei; dar chiar ar fi şi o trădare; căci ar constitui un pericol social. S’ar putea, cum a fost de atâtea ori în istoria popoarelor, ca această elită depozitară, şi singura judecătoare a bogăţiilor sociale, să o întrebuinţeze numai pentru ea şi în scopul ei, aşa că interesele culturei limitată la o elită nu poate fi legea supremă a organizaţiei sociale.
Din contră, când cultura nu se separă de interesele mulţimei, când ea nu-şi va aroga drepturi cari nu pot fi egale pentru toţi, nici valori sociale care nu se pot justifica pentru binele comun, nici datorii cari nu s’ar putea impune ori şi cui, numai atunci ea poate deveni folositoare şi cu dreptate.
Aşa că ar urma că evoluţia societăţei spre noi ţeluri numai atunci s ar face fără convulsiuni, când această evoluţie ș-ar face pe baze largi democratice, dând res¬pect şi consideraţiune elitei intelectuale ieşită din această masă, elită ce se manifestă prin forţe intelectuale superioare şi capabile de a se sacrifica fără interes pentru binele public; iar spiritul public al marelor mase sociale fiind ridicat pintr’o cultură cât mai intensivă şi mai serioasă ar fi capabil să-şi priceapă bine interesele, ştiind să facă deosebire între bine şi rău, între cei cinstiţi şi între şarlatani, între democraţi şi demagogi.
Aşa numai s’ar făuri bazele de progres ale societăţii, având stâlpi solizi în cultura şi puterea de percepţie a poporului, iar avântul şi geniul creator într’o elită luminată şi conştientă, ce s’ar reînnoi fără încetare din forţelele noi, ce o cultură solidă a maselor mari, le-ar scoate mereu la iveală, le-ar da aripi.
Dr. N. HASNAŞ
Va urma
