În anul 1975, cu ocazia unei întâlniri de 20 de ani de la absolvirea Liceului „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, foştii elevi s-au revăzut cu Stelian Sterescu (1910-1978), ilustru profesor de limba şi literatura română al prestigioasei instituţii de învăţământ gorjene. Printre ei era şi domnul profesor Iancu Popescu, unul dintre discipolii care a continuat la cel mai înalt nivel profesional munca magistrului său (ca profesor de limba şi literatura română la Liceul Economic din Târgu-Jiu), pentru a cărui relatare personală care stă la baza acestui articol doresc să-i mulţumesc.
Profesorul Stelian Sterescu – care în anii 1937 şi 1938 era în Târgu-Jiu când Brâncuşi ridica ansamblul său sculptural şi-l vedea uneori pe stradă pe marele artist – şi-a invitat elevii de altădată la o plimbare prin Grădina Publică a oraşului, oprindu-se mai întâi în faţa Porţii Sărutului şi semnalând nuanţa matricială feminină a simbolului rotund secţionat de pe stâlpii ei. Este posibil ca el să fi avut această intuiţie pornind de la „vulgata” târgujiană în care şi Coloana Infinită avea de altfel o semnificaţie obscenă (falică, ironizând virilitatea fostului prim-ministru Gheorghe Tătărescu, soţul Aretiei Tătărescu, preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, care l-a invitat pe Brâncuşi la Târgu-Jiu să ridice monumentul eroilor gorjeni).
Grupul a continuat apoi drumul pe Aleea Scaunelor până la Masa Tăcerii (pe atunci numită şi Masa Dacică), unde s-a oprit din nou pentru a asculta explicaţiile profesorului despre această componentă a Ansamblului. Aici, el le-a spus următoarele: „Ostaşii, înainte de a pleca pentru a se jertfi pentru ţară, se aşezau în jurul unei mese, conform unei datini strămoşeşti de a sta împreună cu familia ta, în casa ta, înainte de a merge undeva departe, şi este probabil că Brâncuşi ştia de această datină populară” (domnul Iancu Popescu mi-a confirmat spusele mentorului său cu privire la faptul că, în popor, se zice şi acum că e bine să te aşezi puţin pe un scaun înainte de a purcede la drum lung).
Profesorul le-a pus apoi următoarea întrebare: „Ştiţi povestea celor două orificii orizontale alăturate, din partea de nord-vest a Mesei ?”. Cum cei de faţă au răspuns cu un „Nu” unanim, magistrul le-a făcut cunoscut că existenţa lor este legată de un fapt petrecut în anul finalizării lucrării (care ştim că a avut loc în 1938, această masă fiind rezultatul suprapunerii tăbliilor celor două mese preexistente: una mai mică, din 1937 şi o alta mai mare, din 1938): „Edilii oraşului din acea vreme au avut iniţiativa de a fixa o plăcuţă explicativă pe partea laterală a mesei, pe care au trecut numele marelui sculptor. Însă Brâncuşi – care nu avea orgoliul de a-şi vedea numele inscripţionat pe lucrările lui – văzând isprava, s-a supărat foarte rău şi a venit cu un ciocan şi o daltă pentru a tăia capetele celor două piroane care susţineau plăcuţa respectivă, în scopul îndepărtării ei, ceea ce s-a şi întâmplat, numai că resturile piroanelor au rămas pentru mult timp înfipte în orificiile lor săpate în travertin”. Într-adevăr, aceste piroane retezate au putut fi văzute câteva zeci de ani după această întâmplare, domnul profesor Iancu Popescu observându-le acolo şi în anii 1970.
Stelian Sterescu, care era atras de personalitatea lui Constantin Brâncuşi, povestea prietenilor lui (inclusiv domnului I.P.) şi despre una dintre plăcerile artistului de a merge la celebra „Cârciumă a birjarilor”, aflată pe atunci în imediata apropiere a actualului edificiu al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”, spre sud. Mergea acolo nu numai pentru a bea câte-o ţuică, dar şi pentru a asculta limbajul pitoresc al birjarilor, presărat adeseori cu înjurături şi expresii deocheate, care însă stârneau hazul clienţilor, ca şi al artistului însuşi.
Acest obicei al sculptorului aminteşte şi de deprinderea unui alt mare român, I. L. Caragiale, ce frecventa restaurantele şi cafenelele pentru plăcerea de-a asculta o limba românească „vie” a unora dintre clienţi, care au devenit apoi chiar personajele sale nemuritoare. Iar aici trebuie remarcat faptul că inclusiv înjurăturile pot reda cu veridicitate specificul naţional. Or, Brâncuşi avea tocmai această sete de autentic, real şi veridic în tot ceea ce făcea, accesul la esenţa în acest caz înfăptuindu-se prin pitorescul şi specificul unei limbi atât de bogate în înţelesuri, cum este limba română.
Sorin Lory Buliga
