Meşterul popular Ioan Ştefan: “Scormonesc după copilul din uriaş”

131

iaon stefan, hunedoara, mester (3)Jucăriile din lemn, care au îndulcit copilăria părinţilor şi bunicilor noştri, mici bucăţi de lemn legate cu sfori colorate, toate acestea pot fi găsite la standul meşterului popular Ioan Ştefan. Acesta spune că face jucării de lemn de aproximativ două decenii devenind, treptat, sclavul lemnului.

Fiind unul dintre meşterii populari care au participat la Târgul Meşterilor Populari din România, care a avut loc la Târgu-Jiu, Ioan Ştefan ne-a povestit de unde dragostea pentru jucăriile uitate.

Faceţi jucării din lemn, care nu mai sunt atât de folosite în zilele noastre. Cum v-aţi gândit să vă apucaţi de acest meşteşug şi de când?

De prin 90 m-am apucat. Furia aceea, din anii ăia. Să ne apucăm să mai facem şi altceva. Şi atunci m-am gândit că am şi talent, m-am gânit puţin şi la rădăcini, satul din care mă trag eu a scăzut în populaţie. Sunt din satul Renghet, comuna Gioagiu. E cunoscut de pe la 1540 satul şi pe la 1870 avea peste o mie de locuitori, acum dacă mai are 100. Copii nu cred că mai sunt. Mai sunt nişte bătrâni, copiii doar mai vin şi ajută. Şi e păcat, că este o zonă frumoasă. Şi m-am orientat spre jucăriile din lemn, fără electronică şi lucruri de genul acesta. Cu toate că pregătire aveam pentru aşa ceva, dar am refuzat mereu şi am mers pe astea vechi, sunt jucării uitate, jucării cu care se jucau bunicii.

Sunt, într-adevăr, jucării vechi, care cu greu se mai găsesc acum. De unde aţi luat modelele? Le faceţi dumneavoastră sau vă inspiraţi de undeva?

Am găsit nişte modele vechi şi am ajuns la o concluzie. Pe zona Imperiului Austroungar acelaşi tip de jucării a circulat. Păsări în special, pe care le găseşti sub altă formă şi la Viena şi la Praga.

Vă amintiţi de aceste jucării din copilărie. Dumneavoastră vă jucaţi cu aşa ceva? Vă trezesc o nostalgie?

Dar cum să nu. Mă jucam şi eu. Se fac greu. Par uşoare. Dacă vă explic cum spuneţi că le faceţi repede.

Dar cât durează să realizaţi o astfel de jucărie?

Nu vă pot spune, nu mai este o normare a muncii ca atunci când lucrezi la un strung sau într-o întreprindere. Azi fac ceva, mâine mai povestim şi mai şlefuiesc la ceva, la o piesă… nu pot fi normat. Faci de plăcere, numai atunci iese aşa cum trebuie. Faci cu sufletul. Şi atunci fac o jucărie azi, o bucată mâine.

iaon stefan, hunedoara, mester (4)Cât de mult v-a intrat acest meşteşug în sânge? Vi se întâmplă, spre exemplu, să vedeţi o bucată de lemn şi să vă gândiţi ce aţi putea face din ea?

Da, mă speri eu uneori. Să mă duc la cineva şi să văd o masă şi să mă gândesc că din ea ies zece păsări, mobile de păpuşi sau alte asemenea. Uneori chiar mă speri. Săracul om nici nu ştie ce vreau eu să fac din mobila lui.

Din anii 90 lucraţi astfel de jucării. Participaţi de mult timp la târguri?

Cred că de vreo patru ani. Dar nu merg la cele foarte îndepărtate. Până aici, Râmnicu Vâlcea, Caransebeş, am fost şi la Otopeni o dată. În zona mea merg mai puţin.

Cum sunt apreciate aceste jucării?

Sunt, altfel nu aş mai veni. Sunt bucuros când vin cu nişte păsări, spre exemplu, şi le dau pe toate şi vine un copil şi mă întreabă dacă mai am şi îi spun că nu. Au zburat toate. „Păi şi când mai vin?” “La anu”, că sunt păsări călătoare”. Şi anul viitor vine copilul şi îşi cumpără.

Sunt copiii singurii dumneavoastră clienţi sau vin şi adulţi, care îşi amintesc de copilărie, ce se apropie cu nostalgie?

Când lucram la palatul Copiilor, se spunea de un scriitori că noi suntem cei care scormonim după uriaşul din copii. Acum eu scormonesc după copilul din uriaş, din oamenii maturi de unde scot părticica aia de copil. Îmi place când vin oameni maturi şi nu se abţin şi trag de o sfoară de la o pasăre.

Toate meşteşugurile tind să se piardă, să nu îşi găsească în rândul tinerilor continuatori. Copiii dumneavoastră duc mai departe această dragoste pentru jucăriile de lemn?

Copiii mei, săracii, sunt sătui. Sunt pe alte domenii, veterinari, cinematografie, construcţii. De jucat s-au jucat cu ele. Mai iau jucării şi mai duc cadou la colegi.

Fiecare creaţie este „un copil” al creatorului. Totuşi, aveţi o jucărie pe care o faceţi cu mai mult drag decât pe celelalte sau una care vă aminteşte mai mult de copilărie? Aveţi, printre ele, şi jucării mai moderne…

Da, mai am. Unele sunt mai moderne. Dar îmi place să modific. Îmi aduc şi eu aportul, neapărat. Mai văd modele şi în altă parte şi le fac în felul meu. Eu nu îmi pot permite să am un compartiment de design. Şi atunci iau jucării făcute de diferite firme, văd cum se fac, le fac identic şi, după un timp, când încerc să fac una din aducere aminte, combin toate tipurile şi iese altceva care e al meu. Pentru că nu se poate face ceva nou, nou. Tot te suprapui pe o anumită parte. Existau şi jucării agăţătoare. Agăţau o figurină, ceva, de care să tragă copilul.

Copil fiind, vă plăcea să vă jucaţi. Care tip de jucărie v-a fost cel mai bun partener de joacă?

Eu, când eram copil, stăteam la Caransebeş. Tatăl meu era ofiţer şi stăteam într-o fostă cazarmă. Şi acolo sus, la etaj, era un compartiment care avea machete de armată. Şi aruncau maşinuţe, semne de circulaţie, făcute din carton. Le aruncau jos. Şi eu le luam şi le puneam în nisip şi făceam şi drumuri printre ele. Astea erau jucăriile mele. Dar eu târziu m-am apucat să le fac. Mai este ceva şi în familie. Tatăl meu era şi sculptor pe lângă meseria pe care o avea de bază. Lucra în lemn, făcea sculptură, făcea, spre exemplu, căprioare la dimensiuni de 3 centimetri. Dar eu nu vroiam să lucrez aşa ceva, am zis că de lemn nu mă ating niciodată, pentru că aşa ceva făcuse şi tatăl meu. Şi exact aşa păţesc şi eu cu copiii mei. Dar uite că eu am ajuns să fiu sclavul lemnului. Pentru că îi eşti puţin sclav. Intră în tine. Cum am mai zis, vezi o bucată de lemn şi te gândeşti ce jucării poţi face din ea.

Credeţi că aceste jucării de lemn au pierdut teren în faţa jucăriilor moderne?

Când m-am apucat de jucării toţi cunoscuţii îmi spuneau să le fac cu becuri, în stil modern, că aşa cere piaţa. Şi le-am spus că nu mă interesează ce cere piaţa, în munca mea eu hotărăsc. A fost greu un an-doi dar până la urmă a acceptat lumea. Dacă mie îmi place îi fac şi pe ei să le placă. Dacă vine cineva şi îmi spune că vrea o pasăre cu cinci becuri, nu o fac, îi îndrum spre altcineva, dar nu o fac eu. Nu simt plăcere, fac numai ce îmi place, pun suflet în ele.

Dorina Cioplea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here