Când starostele Gheorghe, uşurat de o parte din avere, s-a întors să se ocupe de căruţă şi catâri, să-i suie pe şlep, Mariţa a plecat după jandarmul gradat, pe post de supraveghetor, şi a fost dusă într-o cabină de dormit din pântecul şlepului, ca să-i stabilească comandantul identitatea.
– Auzi, fato? i-a zis gradatul pe drum. Trebuie să fii căutată în gura şi, după numărul de dinţi crescuţi, îţi stabilim vârsta. După cum arăţi, nu te crede nimeni că ai numai 12 ani!
Mergând pe lângă ea, jandarmul îi zise încet să nu mai audă şi alţii ce spune el:
– Este… că nu eşti ţigancă? Noi am avut o informaţie că din trenul de Iaşi, care a staţionat în gara Ciulniţa, ar fi fost văzută o fetişcană care a coborât şi s-a ascuns printre vagoane, dar nu am căutat-o …că aşa am hotărât eu!
Când a mai auzit şi aceste vorbe, Mariţei, de spaimele trăite până atunci, i s-a pus o negură înaintea ochilor. Norocul ei cu spaţiul scurt, că apucaseră să coboare scara în cală. În timp ce deschidea o uşă, jandarmul îi vorbea domol, cu calm şi îngăduinţă, s-o liniştească. Nu mai avea faţa aia încruntată, cu ochii sticloşi când se uita la oamenii de pe cheiul portului. Amândoi intrară într-o cameră cu pat. Mai întâi el. Pe pereţii acestei cabine unde locuia supraveghetorul, alături de tablourile înrămate ale Mareşalului Antonescu şi Fuhrerului Hitler, Mariţa mai văzu şi alte poze colorate decupate de prin reviste, cu femei goale care se făleau cu ţâţele dolofane şi sexul încadrat de părul puberal, bine conturat şi în diferite poziţii, ca figurile să fie cât mai atrăgătoare.
– Domnule jăndar, mi-a venit ameţeală şi simt că nu mă ţin ţârloaiele! N-am aer şi-mi vine să cad din picioare, se jelui Mariţa bărbatului care devenise parcă mai îngăduitor.
– Nu-ţi face griji, că-ţi va fi bine şi vei avea numai de câştigat. De asta, te asigur eu! Bea din cana asta, să te linişteşti! Şi-i întinse o cană mare, emailată. Nu te îmbată, dar te răcoreşte.
– ??
– Spune drept, câţi ani ai şi de unde vii? Vorbeşte-mi pe ţigăneşte ce zic eu: Domnule plutonier, mă cheamă (cum te cheamă) şi am venit la şatră (de unde ai venit).
Un plâns dezlănţuit cuprinse trupul copilei, care vibra din toate încheieturile. Se vedea pusă la zid, cu mâinile legate la spate, în faţă cu o grupă de soldaţi care o ţinteau cu figuri bestiale, având puştile întinse spre ea în aşteptarea comenzii năucitoare …„Foooc!” Apoi se văzu moartă, într-o baltă de sânge, cu pieptul perforat de gloanţe şi pe ei, pe jandarmi, prinzând-o cu laţ de un picior, încă nerăcită, târând-o prin praf şi pietriş până la marginea unei gropi, în care era împinsă cu bocancii, peste un morman de alţi morţi.
– Hai, linişteşte-te! Că, dacă eşti ascultătoare, nu numai că nu paţi nimic, dar o să-ţi fie şi bine! Eu urc pe punte şi tu stai aici până vin. Pe uşa aceasta, şi-i arătă o nişă, intri într-o baie cu duş. Nu-i apă încălzită la foc, dar este destul de caldă şi numai bună de spălat. Acolo găseşti săpun de-ăl parfumat, prosop şi odicolon. Fă-te curată peste tot, că într-o oră vin să mâncăm. Să nu-ţi faci gânduri negre, că eu sunt om cu suflet… şi-mi place de tine!
Ieşi, plecând la treaba lui.
Uşa se închise şi în broască se răsuci o cheie.
Era încuiată. Măcar era sigură că altcineva nu putea intra peste ea. Se linişti şi gândurile negre îi dispărură. Avea speranţe că nu va muri împuşcată ca un câine pe lângă vreun zid, aşa cum văzuse semeni de-ai ei pe străzile Iaşului.
„Îi place de mine!” Aşa parcă-l auzi că zisese. „Acum, ce-o fi… o fi.!” Şi se uită atentă pe pereţii plini cu poze de femei goale şi frumoase. Toate o urmăreau cu privirile. În orice poziţie se aşeza, ele parcă tot spre ea priveau şi ai fi putut crede că o urmăreau: „Ce cauţi tu aici?”
„O fi fost vreuna dintre ele în cabina asta?” se întrebă naiv copila încă virgină. Dacă-mi propune, ce să-i răspund?” era o altă întrebare năucitoare pentru ea. La liceu, colega ei de clasă, Florica Decuseară, fusese exmatriculată fiindcă la vizita medicală de la începutul anului a fost depistată că era gravidă. „Florica, avea atunci 15 ani, acum eu am 16 ani! Nu mai sunt nici elevă, nu mai am pe nimeni de care să-mi fie ruşine. Sunt singură pe lume şi totul pentru viaţa mea depinde numai de mine!” gândea ea, înspăimântată de toate cele din juru-i.
„În seara aceea, când stăteam pe o bancă în Parcul Copou şi Ionuţ a fost bătut de banda elevilor legionari, eram numai noi şi era întuneric. Desfăcusem nasturii la bluză şi el, pe pielea goală, se juca mângâind sfârcul ţâţelor mele împietrite de emoţie şi plăcere. La liceu, la orele de anatomie, mi-a plăcut să ştiu totul despre organele genitale şi despre procreare, chiar dacă planşele de anatomie expuse le priveam pe furiş, să nu mă vadă colegii. Acum, dacă trebuie s-o fac, o fac şi mă liniştesc!” (Va urma)
*Fragment din volumul I al romanului MAIA, de Ion C. Gociu
