Marin Arcuș despre ,,Minunile Eutherpei”

1011

,,Menirea sfântă a muzicii este să stingă urile,
să potolească patimile și să apropie inimile
într-o caldă-înfrățire, așa precum a-nțeles-o
măreața antichitate, creând mitul lui Orfeu”
George Enescu, 1930

În această pandemie, care ne-a subjugat de mai bine de un an, Marin Arcuș, refugiat în arta scrisului, ne surprinde prin apariția celor trei cărți sub semnătura sa, ieșite de curând de sub tipar: ,,Promoția Prof. Ion Georgescu”, „Varietas delectat” și „Minunile Eutherpei”, toate apărute la aceeași editură craioveană, Sitech. Cu fiecare apariție editorială, Marin Arcuș, prezent în viața spirituală rădineșteană, ca om al cetății, adaugă încă o fațetă a personalității sale dedicate spiritualității. Ultima, ,,Minunile Eutherpei”, cea de-a douăsprezecea apariție editorială, păstrând încă mirosul proaspăt al cernelii de tipar, impresionează prin condițiile tipografice ireproșabile, cu o copertă tare și cu imaginea viu colorată a Eutherpei, una din cele 9 divinități alegorice ocrotitoare și inspiratoare ale artelor și ale științelor. Conform mitologiei, sunt cele nouă fiice ale zeiței memoriei, Mnemosyne, și ale lui Zeus. Aceste nouă muze sunt recunoscute după anumite atribute, dar și după însemne, semne distinctive: Clio-istoria, uneori și epopeea, cu un sul de pergament în mână; Eutherpe-poezia lirică, iar, mai târziu, muza muzicii, având ca însemn dublu flaut; Thalia-comedia, cu mască comică și cunună de iederă; Melpomene-tragedia, cu masca tragică, și cunună de iederă; Terpsihore-cântecul coral și dansul, cu o liră; Erato-poezia erotică, uneori, în plus, poezia elegiacă și pastorală, cu o liră mică; Polyhgmnia-imnurile sacre (poezia religioasă), cu văl pe față și cu o atitudine meditativă; Urania-astronomia, cu un glob ceresc; Callyope-poezia epică și elocvența, cu un stil (condei) și tăblițe cerate-mai târziu i se adaugă ocrotirea filosofiei, uneori și a rapsozilor.
Această minunată carte, impunându-l pe autor publicului cititor, vine să încununeze și să consacre cele două pasiuni ale lui Marin Arcuș, trezite pe timpul școlarității gimnaziale și liceale, muzica și literatura, fapt ce l-au condus spre Conservatorul ,,Ciprian Porumbescu” din București și la Facultatea de Filologie a Universității București, absolvite cu brio. ,,Minunile Eutherpei” sunt de facto minunile muzicii, arta cu cel mai înalt grad de universalitate. Muzica este ,,o limbă universală”. Cartea se deschide cu un succint Cuvânt-înainte, dar suculent, plin de conținut și de savoare, aparținând lui George Bălan, muzician, fostul profesor de estetică muzicală al lui Marin Arcuș, constrâns să se expatrieze în Germania, 1977, din rațiuni politice. Aflăm din această prefață despre o adevărată și statornică prietenie profesor-discipol, prietenie care datează de decenii și în prezent. George Bălan vine cu elogii la adresa prietenului gorjean, considerat un ,,frate spiritual”, pentru setea de cunoaștere, pentru imensa contribuție la dezvoltarea culturii și pentru atașamentul său fără margini față de localitatea sa de baștină. Cartea ,,Minunile Eutherpei”, opinează George Bălan, este o cercetare și o glorificare a muzicii, ingenios integrată în ansamblul artelor reunite. Marin Arcuș, în opinia lui George Bălan, este ,,cel mai curajos descoperitor de tărâmuri noi în cercetarea și popularizarea fenomenului muzical”. Cartea ,,Minunile Eutherpei” conține de facto o tratare sincretică a artelor legate prin „misterioase vase comunicante”. În intenția autorului, este ,,frăția dintre cele două arte: muzica și literatura”.
După modul cum este structurat și ordonat materialul supus cercetării, atât în această carte, cât și cele precedente, iese limpede în evidență amprenta profesorală a autorului.
Conținutul propriu-zis al cărții începe cu capitolul „Muzica-Artă și știință”, în care prezintă elementele fundamentale ale muzicii: melodia, ritmul, armonia (consonanța și disonanța), omofonia și polifonia. În concepția autorului, atât știința, cât și arta sunt modalități de cunoaștere a realității, prima având ca obiect adevărul, pe când arta, frumosul. În timp ce știința prezintă realitatea cu precizie, rigoare și obiectivitate, arta transfigurează realitatea prin prisma artistului, particularizează generalul prin imaginea artistică, cu mijloace specifice. Literatura are ca material de construcție cuvântul, limba fiind o creație a omului, iar muzica este arta sunetelor. În cel de-al doilea capitol, ,,Literați, artiști, muzicieni”, ce se întinde pe 55 de pagini, Marin Arcuș pune în lumină mai întâi punctele nodale care-i unesc pe literați, artiști, muzicieni: Mihai Eminescu și George Enescu, Constantin Brâncuși și George Enescu, Ștefan Luchian și George Enescu. Pe primii doi îi unește o copilărie petrecută pe meleagurile natale moldave, într-o natură mirifică, la Ipotești, Liveni sau Tescani și valorificarea folclorului ,,izvor pururea reîntineritor”. Universului copilăriei din ,,Fiind băiet păduri cutreieram” și din ,,Trecut-au anii” îi corespunde o suită de mici piese pentru vioară și pian din „Impresii din copilărie” în care se prezintă imagini dragi: lăutarul, pârâiașul din fundul grădinii, clarul de lună, vântul din horn, răsăritul soarelui…Oamenii de la țară au fost primii lor dascăli. Ambii au luat contact nemijlocit și neîntrerupt cu viața satului și cu folclorul. Așa cum George Enescu realizează capodopera muzicală ,,Rapsodia română” plecând de la motive populare, dar supuse unei prelucrări artistice, unei orchestrații și organizări melodice cu totul originale, potrivit talentului de mare muzician al lumii, la fel și Mihai Eminescu valorifică folclorul prin prelucrări de basme și poezii populare, fie lăsând neatins motivul de bază, fie, uneori, transformându-l sau îmbogățindu-l cu creații originale de înaltă valoare artistică (,,Călin-File din poveste”, ,,Luceafărul”)
Cu ingeniozitatea-i caracteristică, cu iscusință și minuțiozitate, în continuare, prezintă similitudini între artistul complex George Enescu și Constantin Brâncuși. Cei doi titani ai artelor au avut destine asemănătoare. Prin creațiile lor, realizate cu sudoarea frunții, și-au câștigat celebritatea în lume, făcând pași serioși „pe nisipul eternității”, ambii neuitându-și rădăcinile, iar povestea vieții lor începe în nordul Moldovei și în Oltenia submontană și se sfârșește în Paris, plecând în veșnicie cu dorul de patrie în suflet. S-a dus faima de acel nord al Moldovei, locul de obârșie a atâtor personalități de seamă pe care le-a dat poporul român: M. Eminescu, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, Ion Creangă, M. Sadoveanu, Octav Băncilă ș.a.. Pasionat după muzică și cântând din flaut, pictorul florilor, Ștefan Luchian, simțea cea mai mare binecuvântare să asculte muzica lui George Enescu, mai ales în cei 9 ani de boală în care o scleroză multiplă l-a țintuit la pat. Auzind de drama marelui pictor, George Enescu, însoțit de Virgil Cioflec, merge să-i cânte la patul de suferință. Această scenă este prezentată, în pagini emoționante, de Tudor Arghezi, în ,,Tablete de cronicar”, ,,Vioara și paleta”, apoi în ,,România liberă”, mai 1955, tableta ,,George Enescu și Ștefan Luchian”: ,,Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus: ,,Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”. În continuare, Marin Arcuș prezintă literați și artiști atrași de ,,Minunile Eutherpei”: M. Eminescu, I.L. Caragiale, Brâncuși, Goethe și Shakespeare. „Eminescu, arată Tudor Vianu, este cel dintâi și a rămas cel mai de seamă poet-muzician din literatura română”. Muzicalitatea derivă din cuvânt, dar și din construcția prozodică. Se adeveresc spusele lui Blaga: ,,Cuvintele, prin sonoritatea lor, ritmul, muzicalitatea, prin poziția lor în frază, dobândesc în limbajul poetic virtuți și funcții pe care nu le au ca simple expresii cotidiene”. Muzica interioară din versurile lui M. Eminescu provine din îmbinarea armonioasă de sunete numită eufonie. S-a vorbit de eufonia eminesciană (Sextil Pușcariu) și despre simbolismul fonetic eminescian (Iorgu Iordan). Aliterațiile anaforice (,,Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri”), mediale (,,Și dacă ramuri bat în geam”), epiforice și combinate („Se scutur frunzele de nuc”, „Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie”) au efect eufonic, imitativ și expresiv. Imaginile auditive din ,,Sara pe deal”: sunetul buciumului, plânsul apelor, scârțâitul cumpenei, provocat de vânt, răsunetul toacei și al clopotului, murmurul fluierelor și edificiul prozodic construit cu o tehnică desăvârșită contribuie la realizarea unei muzicalități deosebite. Coriambul (,,Sara pe deal”) obligă la o rostire mai înaltă a unităților sonore, cei doi dactili („buciumul sună cu…”) creează o mișcare mai grăbită, iar troheul din final (,,…jale”) stinge brusc sunetul buciumului. În centrul atenției lui Marin Arcuș se află și preferințele muzicale ale lui I.L. Caragiale, ,,meloman, ureche, memorie și gust muzical bine dezvoltate”, pentru care ,,Nu există artă mai mare ca cea muzicală”. Prietenia și corespondența cu Paul Zarifopol, doctor în filologie la Hale (1904) și un bun pianist; de asemenea, cu Cella Delavrancea, ,,ciobănașul din Munții Vrancei”, celebră pianistă, aveau la bază pasiunea pentru muzică. Autorul se exprimă într-un stil captivant despre cei doi titani, ,,împărați ai sufletului uman”, Goethe, un muzician în poezie, și Beethoven, poet în muzică, ambii iubind o tânără voluptoasă și romantică, Betina Brentano. Nu puteau să lipsească afinitățile lui Shakespeare pentru arta armoniei sunetelor: ,,Vezi sunetele astea minunate,/ Ce nasc armonii cerești;/ Închisă-n tine viața ți-o trăiești./ Să iei aminte: strunele-și merită/ Suava voce într-un singur cânt/ La fel cum o familie unită/ rostește-n cor același drag cuvânt” („Sonetul VIII”). În același capitol, Marin Arcuș deapănă amintiri despre George Bălan, muzician, un critic muzical redutabil și un polemist, între timp, un foarte bun prieten profesor-discipol. Îi prezintă activitatea creatoare în domeniul muzicii, după care își amintește de fostul său coleg, Iosif Sava, reputat muzicolog, ținând legătura prin corespondență. Relația dintre arta cuvântului, literatură și arta armoniei sunetelor, muzica, face obiectul celui de al treilea capitol, autorul având la bază ca sursă de informație cartea ,,Muzica și literatura. Scriitori români”, un colocviu sui generis între Zoe Dumitrescu- Bușulenga și Iosif Sava. Cele două subcapitole, ,,Scriitori români sub mirajul Eutherpei”, I, II, cuprind o înșiruire a scriitorilor irezistibil atrași de muzică, începând cu Dimitrie Cantemir, autorul ,,Tratatului de muzică turcească”, cu cele 33 de semne muzicale inventate de acesta. Urmează Nicolae Filimon, primul nostru cronicar muzical și teatral, Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Asachi, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Traian Demetrescu și Șt. O. Iosif, Nicolae Iorga, Tudor Vianu, George Călinescu; o mare parte dintre ei, cronicari muzicali. În partea a doua, se continuă cu alți scriitori atrași de frumusețea muzicii, începând cu Niculae Milescu Spătarul, apoi mitropolitul Dosoftei, Iohennes Honterus, Simion Bărnuțiu, Vasile Alecsandri, Maiorescu, Ștefan Petică, D. Anghel, Mihail Săulescu (,,Avem cu toții nevoie de o melodie în viață”), Barbu Ștefănescu- Delavrancea, Al. Vlahuță, Octavian Goga, Anton Holban, Ionel Teodoreanu, Eugeniu Speranția, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihail Ralea și Ion Vinea. Din carte aflăm despre memorabila întâlnire dintre Franz Liszt, pianist, compozitor, dirijor, pedagog, folclorist, critic și eseist maghiar, și vestitul lăutar Barbu Lăutaru, la Mircești. Marin Arcuș pune accent pe relația dintre muzică și poezie, dintre muzică și prozodie. O caracteristică a poeziei simboliste este muzicalitatea. Într-o scrisoare către Paul Verlaine, Th. de Banville menționa: ,,Mergeți atât de aproape de tărâmul poeziei, încât riscați să cădeți în muzică. Poate că aveți dreptate”. ,,Muzica înainte de toate” (,,Muzica înainte de orice”), afirma Paul Verlaine în ,,Arta poetică”. „Poezia cu farmecul ei de dincolo de cuvânt, cu valul ritmului ei organic, se înrudește cu arta muzicală, este curcubeul pe care se avântă muzica în tensiunea ei vitală” (Cella Delavrancea). Autorul are în vedere și lucrările muzicale pe texte literare (muzica programatică): ,,Romeo și Julieta” (Charles Gounod. Serghei Prokofiev), ,,Faust” (Gounod), liedurile: ,,Floare albastră” (George Ștefănescu), ,,Sara pe deal” (T. Popovici), ,,Somnoroase păsărele” (T. Flondor), ,,O noapte furtunoasă” (Paul Constantinescu), ,,Năpasta” și ,,Kir Ianulea” (Sabin Drăgoi), ,,Răscoala” (Gh. Dumitrescu), ,,Al. Lăpușneanul” (Al. Zirra) etc..
Se evidențiază temele comune muzicii și literaturii, posibile corelații între operele muzicale și cele literare. Lirica erotică eminesciană, culminând cu ,,Luceafărul”, capătă relief pe fundalul ,,Appassionatei” lui Beethoven; ,,Scrisoarea I”, de M. Eminescu, pe fundalul compoziției lui Beethoven ,,Sonata lunii”. Este posibilă o asociere a operelor literare în care se desfășoară scene de masă cu ,,Simfonia a III-a”, (,,Eroica”). Operele literare, având ca teme natura și iubirea, pot fi asociate cu ,,Simfonia a VI-a”, „Pastorala” de Beethoven.
Cu ,,Mari muzicieni ai lumii” se încheie magistrala carte ,,Minunile Eutherpei”. Compozitorul german Richard Wagner, în mare măsură autodidact, în pofida a numeroase adversități și greutăți materiale, reușește să-și împlinească visul făuririi unei drame muzicale monumentale și a unui teatru de operă special, Bayreuth, 1876. Despre Wolfgang Amadeus Mozart, compozitor austriac, aflăm că este unul din cele mai mari genii muzicale ale omenirii, renumit prin precocitatea talentului său, îmbogățind zestrea muzicală cu peste 750 de lucrări într-o scurtă viață de numai 35 de ani. Urmează ,,Iubirile lui Beethoven”, titanul de la Bonn, o personalitate artistică proeminentă, dublată de un temperament furtunos și dârz, care a lăsat „o operă muzicală fenomenală”. Grație autorului, sunt pagini captivante. Iohannes Brahms, compozitor, pianist remarcabil și dirijor german, este unul dintre ultimii romantici, iar Franz Schubert, compozitor austriac, este considerat creatorul liedului modern. Trăind în condiții grele, viața îi este curmată la numai 31 de ani, timp în care a dat la iveală peste 600 de lieduri, creații simfonice și vocal-simfonice deosebite.
Robert Schumann, compozitor, pianist, critic muzical și literat german, alături de Clara Schumann, se numără printre cei mai reprezentativi muzicieni ai romantismului. Ia lecții de pian cu Wiech, cu a cărui fiică, Clara, pianistă celebră a timpului, se va căsători, în ciuda opoziției tatălui acesteia. Luis Hector Berlioz, compozitor și dirijor francez, este socotit cel mai mare reprezentant al romantismului muzical francez. Niccolo Paganini, violonist și compozitor italian, inovator în compozițiile sale proprii, a imaginat o serie de dificultăți tehnice de neacceptat până la el. A fost unul dintre cei mai mari violoniști ai lumii. Capitolul se încheie cu prezentarea compozitorului italian Giuseppe Verdi, strălucit muzician italian care s-a dedicat genului operei muzicale. Figură proeminentă în viața muzicală a Italiei, începând de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, și-a câștigat celebritatea în lume prin operele sale cu un conținut și o forță melodică de o rară frumusețe, dintre care amintim: ,,Ernani”, ,,Rigoletto”, ,,La Traviata”, ,,Macbeth”, ,,Don Carlos”, ,,Aida”, ,,Otello”… La finele acestui demers, afirmăm în mod clar că ,,Minunile Eutherpei” este o reușită din toate punctele de vedere, o reușită atât din punct de vedere al bogăției de informații, cât și prin frumusețea exprimării, izbutind să-l țină captiv pe cititor. Este reușita unui intelectual care, pe zi ce trece, găsește resursele necesare pentru a-și menține demnitatea de neobosit contribuitor la dezvoltarea culturii. Cu fiecare carte se întrece pe sine. Sunt convins că Marin Arcuș are voința necesară și puterea să îmbogățească ,,Minunile Eutherpei”. Trăiesc cu convicțiunea că se va apleca cu luare aminte și asupra valorilor muzicale din opera lui Creangă și Mihail Sadoveanu. Fraza lui Creangă, cu ritmul ei susținut, cu o intonație tot timpul ,,vălurită”, cu suișuri și coborâșuri deseori abrupte, capătă o muzicalitate aparte. ,,Opera lui Mihail Sadoveanu, arată George Călinescu, e o țiteră uriașă cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o viață de om, pentru ca nicio surpriză cacofonică să nu fie cu putință. Toate gândurile și priveliștile, figurile sunt puse pe portativ, virgulele cântă și ele, punctele așteaptă răspândirea ecourilor”.
Viața fără muzică nu merită trăită. Viața fără muzică e pur și simplu o greșeală, o durere, un exil ( Fr. Nietzsche)
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here