Îmi vine fată să las tot, să mă întorc acasă şi să mă fac cioplitor în lemn şi piatră pentru toţi stâlpii tindelor şi meselor de cină ale ţăranilor noştri, de pe tot cuprinsul ţării… Auzi? Mă înţelegi? Şi Maria îşi aminteşte ce i-a răspuns:
– Mă, nene Costache, trebuie să-ţi spun năzdrăvănia tare-mi trece prin cap.
Când te-ascult grăind aşa, mă gândesc că tot astfel o fi grăit şi căpetenia dacilor, Burebista, ăla de-a băgat – cu înţelepciunea şi vitejia lui – spaima în toţi vrăjmaşii străbunilor noştri! D-aia eu mă mir cum dracu de rezişti să stai răzleţ atâta amar de vreme numai printre străini, departe de sfânta noastră ţărişoară! Pe mine, după o lună – două m-apucă „amorul” şi sunt în stare să plec pe jos în picioarele goale, spre casă. Uite ce, mă nene… Burebista, ţi-o spun pe şleau: nicăieri nu mă simt în largul meu ca la noi, unde totul mi se pare pictat de mâna lui Dumnezeu. D-aia te nu aştept curând, să-ţi zic una de-ale noastre, să trăsnească cerul pe senin în livada de sub Dealul Piscului!
Maria se dăruieşte fără măsură împlinirii a ceea ce îşi propusese
În parcul oraşului, într-o clădire spaţioasă, stabileşte noul sediu al Tarafului Gorjului, destinând cea mai largă încăpere sălii de repetiţii; nu lipseşte nici camera cochetă pentru oaspeţi. Stăruie, cum numai ea ştia s-o facă, cu dârzenie, convingător şi îmbracă orchestranţii, după ce le procură intrumente noi, în costume olteneşti, lucrate în războaiele cooperativei de la Tismana. Îmbrăcat ca de sărbătoare, taraful este apoi dotat cu aparatură modernă de înregistrare şi redare: magnetofon, benzi şi staţie de amplificare. În continuare purcede la selectarea, prin concurs a elementelor tinere, soliştii şi solistele din rândul ţăranilor şi ţărăncilor propunând în acelaşi timp primenirea orchestranţilor prin pensionarea celor bătrâni sau bolnavi şi înlocuirea lor cu instrumentişti capabili.
Culege şi înregistrează pe benzi peste 50 de melodii şi texte noi din folclorul gorjenesc. A fost muncă istovitoare cu rodnice rezultate desfăşurată un an întreg. Maria a ştiut să se facă înţeleasă şi apreciată de forurile conducătoare de la care a obţinut sprijin temeinic.
Alcătuieşte programul şi intervalul unui turneu cu „Taraful Gorjului”
La începutul lunii aprilie 1963, Maria alcătuieşte programul şi intinerarul unui turneu cu „Taraful Gorjului” pe o durată de 72 de zile, începând la 14 aprilie până la 25 iunie.
Itinerarul cuprinde, pornind de la Bucureşti, toate oraşele ţării. În program: „Potpuriu de sârbe gorjeneşti”, „De-ar şti dorul ce ştiu eu”, „Sârba ca pe lunca Târnavei”, „Uşor, puiule, uşor”, „Învârtita”, „Joc din Banat”, „Hai mândre pitiş, pitiş” ,,Sârba lui Tudor din Vladimir”, „Învârtită şi lipău din Banat”, „Te văzui neică la poartă”, De-ai fi lună vorbitoare”, „De când sunt pe lumea asta”, „Mărie, Mărie”, „Viorea, viorea rea” şi alte cântece. În total 28 de cântece din repertoriu.
Din taraf au făcut parte solişti vocali şi instrumentişti: Dan Moisescu, Lia Bobivci, Ion Bălan, Ion Falcoe, Petre Geagu, Lenuţa Traian, Chivu Tantan, Nicu Pârvu, Dumitru Zamfira, F.L. Nicolina, Ion Mihu şi M. Cavnescu.
În bogatul program de folclor oltenesc cu unele piese în primă audiţie, reprezentând noi descoperiri extrase din 
izvorul gorjenesc, Maria interpelează cântece şi din alte zone ale ţării. În final interpetează câteva bucăţi din vechiul ei repertoriu. La 17 aprilie 1963, a treia zi după începerea turneului, la Drobeta Turnu Severin, cântăreaţa are cel dintâi semnal de alarmă al bolii grave care i-a prins în gheară plămânii. Transportată de îndată cu salvarea la Craiova, după radioscopii şi analize făcute de urgenţă, medicii pun diagnosticul morbului fără leac, opinând pentru renunţarea imediată la continuarea turneului şi transportarea cu avionul sanitar la Bucureşti, spre a fi internată la Spitalul Finantropia. Maria află că drumul tămăduirii îi este închis. Un telefon o vesteşte că fără prezenţa ei, reuşita primului turneu cu „ Taraful Gorjului” reorganizat şi pregătit de ea – este primejduită.
Renunţă să plece la Bucureşti. Găseşte în ea forţa morală, care-i reechilibează proverbiala rezistenţă fizică şi în aceeaşi zi prinde ansamblul pe itinerariul stabilit, la Herculane. Reapare chiar în seara aceea pe scenă.
Cunoaşte sorocul apropiat al morţii, dar vrea să-şi ducă până la capăt turneul cu „Taraful Gorjului”. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic grav, Maria apare în matineu şi seara pe scenele teatrelor din provincie încă 12 zile.
Hunedoara – ultimul spectacol al Mariei
La 1 mai 1963, în faţa miilor de spectatori hunedoreni, interpretează cântecele din urmă. Cei care o iubesc şi o admiră, o aplaudă îndelung. Nimeni din cei prezenţi nu-şi pot închipui că o văd şi o ascultă pentru ultima dată!
Doborâtă de boală, abia mai poate respira. Dar nu se lasă pradă deznădejdii şi rugând orchestra, să se ţină după ea, cântă în ambele părţi ale programului cu fiinţă şi vibraţie – ne spune prietenul Piliuţă, care a asistat la concertul ei de la Hunedoara. După spectacol, la restaurantul „Corvin” Maria Tănase se mărturiseşte:
– Piliuţă, băiete, sunt bolnavă de cancer şi trebuie să plec la Bucureşti la spital. Am aranjat să mă înlocuiască Mia Braia. Aşa că… turneul îşi va continua intinerariul până la capăt!
În aceeaşi noapte, trenul o poartă spre capitală. Întinsă în pat, în vagonul de dormit, Maria, albă la faţă, e îngândurată şi tristă. Ştie că moare. Nu se vaită, nu plânge. Nici nu semn al disperării în vorbă, în gest, în privire. Resemnată îşi acceptă destinul.
Zilele din urmă
POPAS ÎN POPA NAN nr. 32 – Maria soseşte acasă, în strada Popa Nan nr. 32. Arată obosită. Ochii ei mari nu-s deschişi decât pe jumătate, iar scânteierea lor aproape s-a stins. Soţul său Clery Sachelarie o întâmpină îngândurat.
– „Ce-i Măriuţă? Ce se-ntâmplă?”
– „Am să-ţi spun îndată. Dragul meu, boala este fără scăpare. Simt că m-a cuprins şi mă sugrumă moartea. Mă pregătesc să apuc drumul veşniciei. Vreau să mă rup de toţi şi de toate, fără să îndurerez pe nimeni.”
Şi după câteva clipe de tăcere, îşi continuă destăinuirea: „N-am făcut tot ce aş fi vrut, dar acum, când mi s-a împlinit sorocul, nu mă-ncearcă nici o mustrare. Mai mult n-aş fi putut realiza poate până la vârsta mea. Şi totuşi, îmi pare rău că n-am avut vreme să cercetez cum aş fi dorit filmul de la Huedin”. Merge la spitalul Colţea unde analizele, radiografiile, radioscopiile confirmă diagnosticul pe care-l pusese cu vreo opt luni înainte la Tg.Jiu un tânăr medic specialist. Este transportată de urgenţă la spitalul Bernat Andrei. Din nou analize, radioscopii şi de astădată i se face şi o lombo-scopie, al cărei rezultat confirmă diagnosticul iniţial. Licăreşte o singură speranţă, încercarea unei operaţii care să reteze tumora canceroasă fixată pe plămânul drept. Are loc, în acest scop, un consult. Speranţa fulgeră o clipă şi în sufletul Mariei. Zadarnic însă! Rezultatul consultului medical conchide că tumora s-a extins rapid, prinzându-i integral bronhiile ambilor plămâni, făcând astfel inutilă orice intervenţie chirurgicală. Aflând că s-a renunţat la operaţie, ultima nădejde, Maria dobândeşte certitudinea morţii apropiate.
Vestea îmbolnăvirii Mariei s-a răspândit fulgerător. Prietenii şi admiratorii cântăreţei sunt consternaţi. Toţi doresc şi aşteaptă, parcă, o dezminţire…
Maria Ţuculescu – Galactim îi trimite o lungă scrisoare din care desprindem aceste rânduri:
– „Te iubesc, Marie, ca pe o soră nepreţuită cu bogăţia ta sufletească rară, cu generozitatea şi puterea ta de dăruire neasemuită. Personalitatea ta atât de complexă şi genială ţine de fabulă şi de vis: o artistă genială, dublată de un om excepţional. Maria mea scumpă, nu te îndoi o clipă de imensa dragoste ce îţi port. Tu eşti sora mea iubită, pentru care mă rog în genunchi, seară de seară. Mă rog pentru sănătatea ta – rază de soare – scumpa mea, pasăre măiastră: Fă-te bine, Marie scumpă, fă-te bine! Ţi-o doresc din străfundul inimii mele, ţi-o doresc ai mei, ţi-o doreşte lumea întreagă.”
Simte că puterile trupului slăbesc văzând cu ochii
Înainte de a fi internată la Spitalul „Vasile Roaită” vine din nou acasă, în Popa Nan, să-şi revadă căminul şi să-şi ia rămas bun. Simte că puterile trupului slăbesc văzând cu ochii. Moartea îi dă tot mai stăruitor târcoale. Cei din jurul ei se feresc să-i întâlnească privirea. Cred că Maria nu-şi cunoaşte boala. A treia zi, de dimineaţă, soseşte maşina să o ducă la spitalul „Vasile Roată”. Este instalată în secţia vechiului prieten şi admirator, doctorul Chiriacescu, unde Maria se bucură de îngrijirea atentă a mediciilor.
Fu cântecul ei de pe urmă
Într-o după amiază, Maria strânge surorile spitalului în camera ei şi se ridică încet, între perne: Ziceţi, fetelor, îngânat, după mine „Mărioară de la Gorj”. Şi cântecul oltenesc se înfiripă, tremurat ca o frunză, jucând în lumină, din şoapta desprinsă de pe buzele ostenite şi abia întredeschise ale cântăreţei. Fu cântecul ei de pe urmă! A doua zi trimite să vină notarul şi-i dictează testamentul. Maria este internată la spitalul Fundeni. Boala neputând fi străvilită, medicii hotărăsc aplicarea unui tratament, folosind ultimele medicamente aduse din străinătate.
Pentru aplicarea acestui tratament, Maria este internată la Spitalul Fundeni, dar eforturile medicilor nu izbutesc însă să distrugă morbul încuibat în plămânul cântăreţei. Sâmbătă, 22 iunie 1963, Maria se trezeşte la 8 dimineaţa:
– „Fetelor surorilor! Azi nu mai scap, mi-a sosit sorocul! Simt cum se scurge viaţa din mine; nu mă mai doare nimic, nimic! Aş vrea să mă-nbrăcaţi cu rochia albă şi să mă duceţi acasă. Vreau să-mi dau duhul în patul meu, în odaia mea! Vă rog să nu plângeţi, să nu faceţi zgomot. Maria adoarme şi respiră greu. Surorile, medicii păşesc în jurul ei tiptil, în vârful picioarelor, să n-o trezească. La ora 14 şi 10 minute deschide ochii mari, se uită împrejur cu priviri din altă lume. Zâmbeşte trist, mirată. Apoi pleoapele se pleacă încet, încet şi bătăile inimii tac. Cântecul se sfârşise…
Când ochii cântăreţei s-au stins, la căpătăiul ei străjuiesc două lumini ţâşnind din ceară de albine.
Gheorghe I. Drăghici – Slăvuţescu
