-„Vocea ei caldă, interpretarea originală, simplitatea în care se complace, dragostea pe care o pune în găsirea şi difuzarea cântecului românesc i-au câştigat unanima simpatie a auditorului”. Paul Teodorescu (1939)
-„Am ascultat-o de atâtea ori la radio şi-am rămas – ca voi toţi – uimit de noutatea adusă de Maria în interpretarea cântecului popular, de gustul şi perspicacitatea ei în culegerea melodiilor noastre ţărăneşti şi de mahala”. Cezar Petrescu (1939)
-„Ei, vă place? V-am spus eu, Maria Tănase este unică! Cu ea începe altceva în interpretarea cântecelor populare” (George Folescu, 1939)
-„Păi, cântecele ei n-au pereche! Sunt doar cântecele noastre, dar…Maria nu le zice pe gustul meu, pentru că….n-are ton!… Am eu la grădină, la mine, o fată de toată minunea – de la Ohaba – s-o auziţi cum le zice, subţirel şi sprinten, de îngheaţă apele! Maria mea ştie multe cântece şi le… „joacă” cum nimeni alt, însă…fără ton.
Fata noastră, Ană are în ea pe necuvântul, aşa-i vrăjeşte pe ăi de-o ascultă!” Ion-Cornel Tănase, al Ilincăi de Valea Amaradiei, 1939)
-„Ceea ce cred că e mai preţios în recenta apariţie a Mariei Tănase este inteligenţa ei. Când Maria Tănase cântă dincolo, pe vocea ei, inteligenţa se simte în permanenţă trează. E o inteligenţă ca un spărgător de nuci: un instrument care a spart coaja lucrurilor pentru a ajunge la miezul lui preţios. Maria Tănase nu s-a lăsat păcălită de aparenţe şi a mers drept în miezul cântecului românesc în ceea ce are el mai adevărat şi mai autentic. Pentru asta nu s-a sfiit să fie ţărancă, iar uneori mahalagioaică, atunci când a trebuit. Este un act de mare inteligenţă.
Pusă să cânte la microfonul postului de radio sau pe plăci de palifon, Maria Tănase nu s-a intimidat şi nici nu a fost tentată de acte de parvenire vocală. Ea a cântat ca o femeie de la ţară, ca o ţărancă.
Glasul Mariei Tănase nu e format de nici un fel şi nu e prin urmare deformat de nici un fel de şcoală. E pur şi simplu, un glas lumesc, ţărănesc, românesc, înţelegând prin aceasta calitatea lui proaspătă, sănătoasă, reavănă. Ea cutreeră fără oboseală prin mahalale, prin sate pe la lăutari bătrâni, pe la ţărani şi ţărance, culegând şi alegând cele mai curate şi mai autentice creaţii populare. Maria „ spune” apoi cuvintele acestor cântece cu toată culoarea, cu toată ardoarea, cu toată tânguirea pe care ele o comportă. E o interpretă autentică a cântecului popular românesc şi o izbândă a inteligenţei româneşti într-un domeniu care fusese reanalizat şi pe care îl salvează, redându-i toată prospeţimea.” Geo Bogza, ziarul „Dimineaţa”, 1938).
-,,Maria Tănase ne-a redat toată simplitatea, ne-a redat toată cuviinţa neamului acesta, ne-a redat gustul. Nimic meşteşugit într-însa, nimic silit, în toate o desăvârşită măsură, apare şi ştim de îndată că e de la noi, fără să fi avut nevoie pentru asta a înstrăina haina ţărărăncii în lumina orbitoare a unei săli de rând, anonimă şi banală ca un restaurant de gară.
Cântă cântecele ei – cântecele noastre – şi privim fermecaţi cum gesturile izvorăsc din gesturi şi sunetul din sunet, 
atât de armonios, atât de firesc, atât de organic încât graţia nu mai e feminină, ci vegetală.” (ziarul Timpul, 1938).
-,,Nu ea a cântat cântecul, cântecul a cântat-o, prin veac, cuibărindu-se în inima ei. Acolo hălăduieşte buiac, fără portativ şi bemol la cheie. De acolo răzbate până la noi, când jalnic, când zglobiu, totdeauna neprihănit, străbătând milenii. Un nepreţuit tezaur de cântece de prin toate colţurile ţării ar fi pierit fără urmă, dacă n-ar fi fost întâmpinate de inima şi de glasul acestei artiste fără pereche. Şi dacă Maria Tănase şi-a durat piedestalul nepieritor din cântecul românesc, cântecul românesc va rămâne de-a pururi trebuitor Mariei Tănase”.(Păstorel Teodoreanu, Glasul Patriei, 
10 septembrie 1958).
-,,Maria Tănase s-a impus de la început prin vocea ei caldă, cu rezonanţe grave prin inteligenţa şi măiestria cu care interpreta strofe muzicale culese din popor, multe din aceste cântece fiind descoperite de ea însăşi şi restituite obştei….Atunci am înţeles de unde veneau acele accente lumeşti profunde, care dădeau celui mai neînsemnat lied ţărănesc interpretat de Maria Tănase, o rezonanţă, o valoare, o nobleţe care îl ridicau la înălţimea oastei supreme”. (academician Victor Eftimiu, ziarul Contemporanul).
-„…Există un cântec al Mariei Tănase personal, dincolo de cântecul popular propriu-zis”( Mihai Pop, director al Institutului de folclor).
Mihail Sadoveanu despre Maria Tănase
Pe Mihail Sadoveanu, genialul nostru prozator, Maria îl cunoaşte târziu, deşi marele scriitor se rânduise de multă vreme printre admiratorii cântăreţei, socotind-o „ ca cea dintâi autentic rapsod al acestui pământ”.
În anul 1956, după acordarea Premiului de Stat, Maria se duce să-i mulţumească pentru distincţia conferită – maestrul Sadoveanu fiind pe atunci vicepreşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Române.
Cu acest prilej, între ei se angajează – ne povesteşte Laurenţiu Sadoveanu, nepotul maestrului – o discuţie despre folclor, despre poezie, despre fostele talente spirituale, nemăsurate ale basmului român în toate domeniile de creaţie.
Sadoveanu este suţinut şi impresionat adânc de personalitatea originală a cântăreței, de spontaneitatea inteligenței ei și de opiniile juste formulate simplu, folosind ironia, anecdotă ușoară, sugestivă în caracterizarea ”înterpreților nepricepuți, care nu izbutesc să deslușească valorile neasenuite ale cântecului nostru țărănesc”.
În toamna aceluiași an, mergem împreună să-l revedem, spune Laurențiu Sadoveanu.
Îl găsim pe maestru în mijlocul familiei, alături de soția și colaboratoarea sa, Valeria și de fiica sa Profira.
Maria sărută mâna scriitorului, care o îmbrațișează:
– Fii binevenită, ca întotdeauna, în casa noastră, Mărie!
Discuțiile gravitează în jurul unei lucrări privind opera istorică a lui Vasile Pârvan, prieten apropiat și coleg la Academie cu Mihail Sadoveanu.
Trecând în revistă unele aspecte din zbuciumată istoriei a românilor, îl surprinde lăcrimând.
Cu vocea catifelată, gravă, ne spune în șoaptă:
– Eu n-am avut niciodată la îndemână o amplă documentare a obârșiei neamului nostru; dar întotdeauna am simțit în adâncul meu că nici o contropire străină n-a putut altera, de-a lungul veacurilor, structura spirituală originală a poporului românesc.
Vezi, dumneata când o aud cântând pe Maria, glasul și cântecele ei le intuiesc, venind din străfundul milenarei plămade tracice. Mă regăsesc, cu tot ce-i mai bun în mine, în stihurile și melodiile interpretate de ea.
În vara anului 1959, marele prozator o invită pe Maria să se odihnească câteva zile la Mănăstirea Neamțului. Mihail Sadoveanu și familia își petreceau vacanța în vila pe care o ocupau în mijlocul bătrânului codru nemțean, lângă Vovidenie.
Într-o după amiază, căntăreața aduce un taraf de lautari din partea locului și le cântă ” Hai maio, la iarmaroc” .
În peisajul măreț al Moldovei legendare și în climatul făurit de cântecele Mariei mănunchiul de făpturi din jurul maestrului sugerează una din nenumăratele scene ale trecutului poporului nostru evorate în romanele lui istorice.
– Coane Mihai!, întrerupe Maria vraja prelungitei plăceri, nu știu dacă izbutesc să pun cum trebuie accentul moldovenesc în cântecele mele, adunate de pe aceste meleguri.
– Ascultă Mârie! Cine pune accent pe furca nu-i moldovan și nici artist nu-i! Să știi!
Filomul folclorului de la Gorj
La începutul anului 1961, Maria se hotărește să încerce punerea în practică a planului schițat de ea de multă vreme; să-și dedice întreaga activitate câțiva ani într-o zonă a țării, spre a izbuti să creeze o orchestră populară model, selectând soliști vocali dintre elementele tinere cu aptitudini pentru cântecul popular românesc.
Și astfel, Maria anunță colegii plecarea ei la Gorj, acceptând postul de folclorist categoria I la Taraful Gorjului.
Maria, iubind făra prihană graiul cântecelor pământului de baștină, s-a străduit și a reușit să dea acestui grai rezonanța lui imnică, folosind harul ei interpretativ și nedvaruind nici un efort, nici un sacrificiu.
Către începutul lunii mai 1962, Maria poposește la Tg-Jiu, orașul unde-și are sediul Taraful Gorjului.
Gândul dintâi al cântâreței fu să vadă monumentul ansamblului arhitectonic al lui Brâncuși, genialul țăran, obârșit , din satul gorjean Hobița, comuna Peștișani.
Cântăreața se preumblă pe aleile parcului, unde șoaptele Jiului, bătând malul abrupt, mângâie frunzele tinere ale copacilor! În cântecul apelor se strecoară chemarea pământului țării, torcând firul atâtor amintiri care ne leagă de el și care nu se rup niciodată. Maria se oprește la Masa Tacerii în picioare, dreaptă, cu mâinile sprijinite pe piatra rotundă, amintirile dau năvală, gândurile se încrucișează și o primesc locului.
Fata lui Ion aI Ilincăi din Mierea Birlicii de pe Amaradia pare un fulger încremenit într-o faptură care arde, cheltuindu-şi spuma de flăcări.
Aude – parcă fu ieri! – mărturisirea lui Brâncuși strecurată printre lacrimi cu 20 de ani în urmă, la despărțire în New York în 1939, cu prilejul organizării Expoziției Internaționale unde România își are pavilionul ei.
În ziua plecării ei Brâncuși o roagă să vină să-l vadă. O îmbrațișează:
– ”Zi-mi, Mărie, acum la despărțire, cântecele noastre numai pentru mine! ”
Brâncuși se întoarce cu fața la perete ca să nu-l vadă Maria și plânge…
Cântecul se sfârșise demult! Își șterge lacrimile pe furiși și cu glas tremurând îi urează drum bun.
Maria îi sărută mâna:
– Nene Costache, în curând să ne vedem în ţară, în minunata noastră ţară, pe Jiu neică, pe Jii, la Gorj
– Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc puţin pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră!
Auzi, tu fată, mă înţelegi? Vezi tu, Marie!
Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Va urma
Gheorghe I. Drăghici – Slăvuţescu
