Toţi o sfătuiesc să-şi valorifice însuşirile artistice, păşind pe scenă – dar cântecele învăţate în grădina din „Livada cu Duzi” o strigă în lumea lor şi o îndeamnă să meargă pe alt drum, unde instinctul ei ascuţit îi spune că-şi va găsi plinirea năzuinţelor.
Primele cântece imprimate pe discuri de ceară
Unul din colaboratorii lui Constantin Brăiloiu – directorul Institutului de Folclor – recomandă soţilor Aurora Şotropa şi Willi Starkman, care veniseră la Bucureşti să realizeze câteva imprimări pe discuri de ceară, pentru piesele de folclor, pe o tânără interpretă de cântece populare, pe care o cunoscuse şi o auzise la „cenaclul” din Blocul Bazaltin. ,,Ascultaţi-o, sunt convins că vă va interesa. ”
Trimişii reprezentanţei din Viena ai casei de discuri londoneze „Columbia” acceptă. Maria zice două cântece, acompaniată de orchestră. Inginerul Starkman şi soţia lui sunt entuziasmaţi. Repetă vreo trei ceasuri cu orchestra şi izbuteşte să imprime şase cântece.
Maria leagă o strânsă şi trainică prietenie cu Aurora Şotropa şi cu soţul acesteia.
La iniţiativa lor, în toamna anului 1936, Maria pleacă la Viena să facă noi imprimări pe disc, cerute de casa „Columbia”.
Într-o seară, cei trei prieteni se duc la renumitul bar „Reiner – Diele”.
În marea încăpere dreptunghiulară a barului un singur pianist cânta romanţa de mare succes, pe atunci, „Sombre 
Dimanche” (Tristă duminică).
Fata cu ochii verzi se ridică de la masă, se apropie de pianist, rugându-l s-o acompanieze.
Cântă mai întâi romanţa „Tristă duminică” în nemţeşte apoi… în româneşte, demonstrând vienezilor din sala semiîntunecată, că această bucată nu e în realitate decât versiunea germană a stilurilor şi melodiei din… „Rita fecioara” a poetului român Artur Enăşescu. Asistenţa izbucneşte în aplauze, stăruind să mai cânte.
Maria se porneşte atunci pe cântat, fără acompaniament, de la 10 seara până spre ziuă.
Cântă nemţeşte, franţuzeşte şi apoi româneşte: muzică populară de jale, de leagăn, de nuntă, bocet… Nimeni nu se mişcă până dimineaţa, aplaudând-o îndelung.
În seara aceea, la masa celor trei se aşează şi tânărul dirijor al orchestrei „Columbia”, Heinz Sandauer. Între el şi Maria se înfiripă un dialog… sentimental, întreţinut cu ardoare, Heinz Sandauer dovedind în acea împrejurare că era nu numai un dirijor talentat, ci şi un fermecător interlocutor.
Acompaniată de orchestra acestuia, Maria imprimă pentru filiala „Columbia” de la Viena câteva bucăţi din folclorul românesc: „Nu vine mândru, nu vine”, „Spală, maico, hainele”, „Neghinuţă neagră”, „Ia uite-o zău!” ş.a.
În catalogul „Columbiei” se înregistrează ca un eveniment apariţia numelui Maria Tănase, o interpretă necunoscută, căreia vestita şi vechea firmă londoneză îi imprimă un număr atât de mare de cântece.
După trei săptămâni i se face dor de ţară. Împrumută de la soţii Starkman câteva sute de şilingi, încarcă două geamantane cu cadouri şi porneşte vijelie acasă. După aproape trei luni, prietenii de la Viena îi trimit o serie de discuri, informând-o despre ecoul stârnit în presa vieneză de apariţia lor. Maria le mulţumeşte, încântată de încrustările ei pe ceară.
Duminică, 20 februarie 1937: debutul radiofonic al Mariei Tănase
Ora 15.00. Crainicul vorbeşte la radio: „În continuarea programului nostru de la ora satului, vă rugăm să ascultaţi patru cântece populare interpretate de tânăra cântăreaţă Maria Tănase acompaniată de taraful Ion Matache”.
Tânăra debutantă se prezentase la radio cu un taraf de şase lăutari, aduşi în lojă, având primaş pe violonistul Ion Matache, un cobzar, doi bracişti, un contrabas şi un ţambalist.
A cerut să fie ascultată:
– Dacă vă place, vă rog să-mi daţi voie să cânt şi eu… Şi a cântat.
Impresia prilejuită de cântec este aşa de puternică, încât ascultătorii se primenesc aplaudând entuziaşti, colorând comentariul asupra cântăreţei cu o întreagă gamă de aprecieri elogioase.
Aşa a debutat Maria Tănase; un cântec izvorând din pământul şi sufletul românesc, stârnind adâncă vibraţie în inimile ascultătorilor din ziua de 20 februarie 1937.
Compozitorul Theodor Rogalski aflându-se printre ascultători marchează evenimentul: „Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit până azi niciun cântăreţ izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei”.
Apoi adaugă: „Trebuie să vă mărturisesc că eu am auzit câteva imprimări pe disc ale acestei cântăreţe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar expresia pe viu a cântecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare”.
Mărioara de la Gorj de la fata lui Ion al Ilincăi – la Maria Tănase
După comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul de la 20 februarie 1937 şi ecoul puternic în rândurile auditorilor emisiunilor radiofonice, Maria Tănase continuă să fie programată aproape săptămânal de Radiofuziunea Română.
La fiecare emisiune este acompaniată de două-trei şi chiar patru tarafuri, interpretând folclor muzical din toate regiunile ţării. Cântecele vin şuvoi, adunate de toate meleagurile pământului românesc, să-şi destăinuie puritatea şi frumuseţea: „Cine m-aude cântând”, „La Tismana într-o grădină”, „Calu, puşca şi nevasta” (Floricică, floare-albastră,/ Ce mi-i drag pe lumea asta?/ Calu, puşca şi nevasta!/ Cu calu călătoresc/ Şi cu puşca haiducesc/ Unde descalec, prânzesc/ … La Jii, murgule la Jii/ La nevasta mea în vii, / Cu ochişorii cănii,/ Şi cu buze rumenii,/ De-oi umbla cât-oi umbla,/ Ce mi-i drag pe lumea asta:/ Calu’, puşca şi nevasta!)
Fiind acompaniată de taraful specific fiecărei regiuni, din repertoriul de început al Mariei Tănase mai amintim: „Mi-a zis muma să mă-nsor”, Răsari lună de cu sară”, „Hai iuiu, iuiu, iuiu…”, „Câte flori pe Iza-n sus”, „Pe dealul Feleacului”, „S-a gătat badea de nuntă”, „Of! Dor, dor!”, „Mărie şi Mărioară”, „Cântecul lui Zbangă” (baladă haiducească) etc.
Criticii muzicali ai gazetelor o preţuiesc ca „adevărata revevaţie”, „interpretă ideală a cântecului popular românesc”, iar Radiodifuziunea Română este felicitată pentru „fericita ocazie”. Fotografiile Mariei Tănase apar în ziare şi reviste, însoţite de aprecieri entuziaste. Din ţară primeşte zilnic scrisori, trimise de admiratori şi admiratoare.
Suferinţa şi nedreptatea îşi căutau o vremelnică alinare în cântecele de mahala
Dând expresie frământării sufleteşti ale locuitorilor vechilor mahalale, cântecul interpretat de Maria Tănase exprima atât de profund omenesc amărăciunea prilejuită îndrăgostiţiilor dezamăgiţi de nestatornicia simţămintelor de dragoste, subliniind cu ineditul accentelor înţelesurile de adânc ale vieţii de mahala.
Ca şi piesele de folclor ţărănesc, cântecele de mahala, interpretate la radio, au trezit deosebitul interes al criticilor.
Iată câteva aprecieri: „Desigur că la impresia răscolitoare, pe care a produs-o asupra noastră, expresia muzicală a sufletului nefalsificat al mahalalei, a contribuit în bună măsură stilizarea inteligentă, fără sacrificarea originalului melodic, a doamnei Maria Tănase… Sufletul muzical al mahalalei este un film preţios, pe care folcloriştii noştri l-au ignorat până acum – ziarul „Semnalul” (12.VII. 1938).
Într-un interviu de mai târziu, („Luceafărul” din 15.IX.1959 semnat de scriitorul Petru Vintilă) Maria Tănase formulează propria-i opinie asupra cântecelor de mahala: „Cântecul de mahala autentic nu este, desigur, tot una cu doina ţărănească. Întotdeauna doina este o bijuterie îndelung şlefuită, de o rară perfecţiune artistică. Nici cântecul de mahala nu-i lipsit de farmec şi de profunde valori metaforice, dar el este un produs mult mai recent decât folclorul rural, este un produs al trecutului apropiat, susceptibil de neîncetate adaosuri. La cântecul de mahala m-a atras îndeosebi îngemânarea surprinzătoare a elementelor rurale cu cele citadine. Efectul este uneori, de o rară frumuseţe artistică şi neaşteptată forţă ironică-satirică.”
Izvorul de inspiraţie al acestor cântece a secat însă o dată cu dispariţia mahalalelor care dădeau roată Bucureştiului de altădată. Mahalalele smulse ale trecutului au dispărut! Cântecele lor însă au rămas…
Aprecieri ale cronicarilor muzicali, ale ziariştilor, scriitorilor, artiştilor şi muzicienilor
-,,Cântecele acestei fetişcane, cu timbrul grav, izvorăsc limpezi din pământul românesc, trec prin sufletul nostru şi apoi urcă spre cer, ca şi aripile făurite de ardeleanul Aurel Vlaicu. Şi el ca şi ea, dragii mei, a răsărit din stratul profund al poporului obidit, care-şi înalţă pe aripile cântecului sau gândului – făcut pasăre de oţel – vrerile lui către cerul dreptăţii şi al izbăvirii de prea îndelungată suferinţă!” Octavian Goga (1937).
-„Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit până acum nici un cântăreţ izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei”. Theodor Rogalski (1937)
-„Nu ştiu de unde vine fata asta, care-i este originea… Vă rog s-o lăsaţi în pace! Dacă a răsărit din vreo ghindă sănătoasă, sămânţa va încolţi şi va creşte înfigându-şi rădăcinile adânc în pământ şi înălţându-şi tulpina puternic spre cer, în curând stejarul va umbri toate buruienile!” George Enescu (1937)
-„Ea ştie să calce cuvântul şi silaba, să arunce zbenghiul accentului unui vers în punctul unde cade şi pasul ideii şi dă fără greş, întotdeauna, ghirlanda în relief a unui cântec de opincă.” Tudor Arghezi, Gazeta literară, 29.XII.1956 – pag. 265-T.A.
-„Te felicit din inimă, domnişoară cântăreaţă! Eşti o adevărată „pasăre măiastră”, care ştie să „zică” cântecele noastre cum până la vârsta mea de aproape 70 de ani n-am auzit pe nimeni. Şi eu cred, fără să fiu muzician în niciun fel, cred că mă pricep totuşi mai bine ca alţii, în preţuirea cântecului românesc… cel puţin a acestuia.
De aceea, domnişoară cântăreaţă, încă o dată te felicit, îţi mulţumesc şi îţi urez succes, să răzbaţi unde meriţi, spărgând toate zidurile pizmaşe care ţi se vor ridica în cale…
Trebuie să biruieşti, pentru că dumneata ai o mare şi nobilă misiune de îndeplinit: să readuci cântecul românesc, cântecul poporului nostru, pe făgaşul lui autentic, unde îmi dau seama acuma, după ce te-am auzit că te poartă fără scrânteală paşii siguri şi sprinteni ai tinereţii dumitale. Misiunea aceasta, pe care dumneata n-o ştii încă în toate rosturile ei, dar o ştim noi, trebuie să fie îndemnul cel mai puternic în osteneala dumitale.” Nicolae Iorga (1938 – Universitatea populară din Vălenii de Munte – Prahova) Va urma
Gheorghe I. Drăghici – Slăvuţescu
