Maria Tănase – O sută de ani de la naştere şi cincizeci de ani de la trecerea sa la viaţa veşnică – Mărioară de la Gorj (I)

2440

Alcătuirea acestui articol, am făcut-o, fiind inspirat după cartea ,,Maria Tănase şi cântecul românesc”, Editura Muzicală, o monografie, aproape completă, asupra cântăreţei care şi-a împletit intim întreaga-i trăire cu opera de valorificare a cântecului românesc.

Autorul cărţii, Petre Ghiaţă, la rândul său, a folosit materialul documentar strâns de Clery Sachelarie, soţul Mariei Tănase, coautorul cărţii.
Nu a fost uşor să selectez din acest material, care însumează 280 pagini, faptele şi asocierile asupra caracteristicile majore ale complexei personalităţi a cântăreţei în jurul căreia s-au făurit tot felul de legende. Datele culese din această carte le-am întregit cu afirmaţii ale personalităţilor vremii care s-au pronunţat cu competenţă asupra rolului cântăreţei în rezolvarea uneia din problemele esenţiale ale descoperirii, culegerii, interpretării şi prelucrării folclorului nostru muzical.

Grădinarul din livada cu duzi
În partea de miazăzi a oraşului Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, care porneşte de sub Dealul Mărţişorului şi se întinde până în câmpia Abatorului, pe uliţa Livada cu Duzi, începând din 1910 îşi avea grădina, cuprinzând câteva pogoane, olteanul Ion-Cornel Tănase.
Născut în 1877, în comuna Mierea Birlicii(în prezent sat aparţinător de comuna Cruşeţ, judeţul Gorj) în sudul judeţului Gorj, pe linia de delimitare faţă de judeţul Dolj, Cornel Tănase, în primăvara anului 1904, îşi lasă boii şi plugul sărăciei de acasă, îşi croieşte din gorun o cobiliţă şi din mesteacăn două coşuri, luând drumul Craiovei, să-şi facă rost de ,,crăiţari”.
Din negoţul cu coşurile şi cobiliţa, purtată voiniceşte pe umeri în fiecare dimineaţă pe uliţele capitalei Olteniei, flăcăul de la Amaradia îşi agoniseşte banii trebuincioşi, ca să-şi încerce norocul în legendara cetate a lui Bucur.
Vine în sat la maică-sa, Ilinca, să-şi ia rămas bun. Mumă-sa îl îndeamnă să se însoare mai întâi, alegându-şi o fată frumoasă şi vrednică din sat şi mai apoi să apuce drumul Bucureştiului.
Ion, bărbat înalt, vânjos, cu ochii mari, verzi, sub fruntea lată- descurcăreţ în cele băneşti, cântăreţ din frunză şi caval, îndrăgit de toate fetele satului şi plăcându-i toate, răspunde că-i vine greu să se însoare în Mierea Birlicii:
-Mamă nu le pot lua pe toate, trebuie să mă hotărăsc s-aleg numai una, şi-atunci celelalte rămân amărâte! M-oi însura acolo unde mă duc să-mi rostuiesc viaţa.
Şi astfel, în vara anului 1905, Ion al Ilincăi de pe Amaradia Gorjului şi Doljului poposeşte în Bucureşti, angajându-se muncitor de pământ la o grădină din marginea Bucureştiului, proprietatea lui Alexandru Marghiloman, fruntaş al Partidului Conservator din vremea aceea.
Nu se înţelege, însă, cu vechilul boierului, şi, într-o noapte, îşi ia legăturica cu straiele olteneşti şi intră lucrător la grădina vestitului florar Vermeulen. Acolo învaţă cultura florilor de seră şi a zarzavaturilor-trufandale. Se împrieteneşte cu stăpânul foarte priceput în ale grădinăriei, şi după un răstimp, cu învoirea acestuia, trece la magazinul florăriei Rottan, ca să deprindă meşteşugul sortării florilor şi prezentării produselor, pentru ca ispitind clientela să mărească vânzările.

Ion al Ilincăi o cunoaşte pe Ana, viitoarea lui soţie
În 1907, toamna, pe olteanul bine instruit în cultura florilor şi legumelor îl găsim salariat la stat, la marea Grădină Botanică din Dealul Cotrocenilor. Grădinarul-Şef, neamţul Carol, îl ia ajutor la seră şi la lucrările culturilor afară, din lunile primăverii până toamna târziu. Aici o cunoaşte pe Ana Munteanu, viitoarea lui soţie. Ana lucrează la gospodăria Institutului de Botanică; este de fel din Făgăraş, din comuna Cârţa, aşezată pe valea Oltului, la poalele munţilor. Bine legată, harnică şi pricepută, Ana plecase de acasă când împlinise 17 ani. Se certase cu maică-sa că nu a vrut să se mărite cu un băiat pe care nu-l plăcea. Mândră şi voluntară i-a spus:
-Asta-i, mumă, cea din urmă ceartă. Eu plec peste munţi să-mi caut singură rostul meu în viaţă. La sfârşitul lunii aprilie 1907 se desparte de maică-sa la apa Lotrului din Vâlcea. De atunci nu s-au mai întâlnit niciodată. În acelaşi an cunoaşte pe Ion Tănase, iar în martie 1908 se căsătoresc şi se mută în odăiţa acestuia de pe strada Dr. Carol Davila.
La 1 mai, Ion este angajat grădinar şef la Parcul Expoziţiei(Parcul Carol I, apoi Parcul Libertăţii, şi din nou, astăzi, Parcul Carol I), unde lucrează până în februarie 1910.
În răstimpul acesta se mută cu locuinţa într-una din clădirile din paiantă ale parcului, unde se naşte primul lor copil, o fată, pe care au numit-o Aurelia, botezată de prietenul şi proteguitorul lor, florarul Vermeulen.
În primăvara anului 1910, Ion şi Ana se despart de cei de la parcul din Dealul Filaretului, mutându-se în mahalaua Cărămidarilor, cu gândul de a-şi înjgheba o grădinărie proprie. Din economiile adunate în cei cinci ani cât munciseră ca simbriaşi cumpără de la nişte greci o bucată de pământ în fundătura Livada cu Duzi.
Strâng edecuri, scânduri şi geamuri, primind cu nădejde să muncească, aducând să-i ajute la lucru feciori de prin Oltenia şi Muntenia, fete din Transilvania şi Moldova.
În septembrie 1911 se naşte al doilea copil, un băiat botezat Francois-Frantz, tot de prietenul Vermeulen.
Ion de pe Amaradia de Gorj face mare haz de numele fiului: Francois Tănase şi, părându-i-se oarecum hazliu, îi adaugă şi numele de Ştefan, ca să nu sune prea străin de graiul românesc. Grădina lui Ion al Ilincăi se înfiripă văzând cu ochii.
În 1912 recolta este îmbelşugată; florile şi trufandalele se vând din plin. Florile, exemplare rare, crescute şi înflorite de priceperea şi sârguinţa lui Ion şi a Anei, şi a celor ce trudeau alături de ei inundă piaţa de flori din faţa hotelului Dacia, fostul şi actualul Han al lui Manuc, iar trufandalele se topesc în panerele clienţilor, forfotind zilnic după cumpărături în fosta Piaţă a lui Bibescu Vodă de sub Dealul Mitropoliei. Transporturile se fac de cu noapte în camionul cu platformă largă, tras de doi bidivi, trăpaşi zdraveni, cu care olteanul se mândreşte şi pe care îi îngrijeşte ca pe ochii din cap. Lumea din mahala îl poreclea ,,Marghiloman”, deoarece în vremea aceea cai vestiţi pentru rasa şi frumuseţea lor avea, îndeosebi, grajdul de curse al fostului ministru conservator, dar şi pentru faptul că Ion lucrase cândva pe pământurile acestuia. În septembrie 1913, soseşte pe lume o fetiţă cu părul galben. O botează Maria. Un an după naşterea ficei grădinarului, izbucneşte în toamnă-1914- primul război mondial. România adoptă pentru moment atitudinea neutralităţii.
Anii 1914-1916 aduc ploaie de belşug pe ogoarele ţării. Belşugul se revarsă şi pe lunca Abatorului din mahalaua Cărămidarilor.
Florile, omagiind interpreţii de frunte ai celor două companii de operetă sunt aduse din grădina olteanului Ion-Cornel Tănase. Mândru de propria-i creaţie florară, purtată pe braţele interpreţilor, în aplauzele publicului, Ion al Ilincăi de pe valea Amaradiei de Gorj nu bănuia în acele clipe, că fica lor mezină, peste ani şi ani va apărea la rampă în mijlocul aceloraşi coşuri încărcate cu flori.

Fu cântecul ei dintâi, învăţat de la taică-său
Tot alergând prin tufişurile grădinii, odrasla din urmă a lui Ion şi a Anei, răceşte, inflamându-i-se amigdalele. Când abia mai poate respira o duc la medic. Doctorul îi deschide gura şi îi înţeapă umflăturile, ca să-i înlesnească respiraţia. Maria ţipă de spaimă. Medicul îi spune blând:
-Taci, Marie…taci! Ce mai cântăreaţă ai să fii tu într-o bună zi!
Când o vaccinează împotriva vărsatului, cum fetiţa se tot codeşte, medicul circumscripţiei o mângâie:
-Stai cuminte Mărioară, să-ţi facem o frunză frumoasă de trifoi cu patru foi, ca să n-ai un semn urât pe braţ, când vei purta… ca artistă, rochie fără mâneci.
Cuvintele de încurajare pe care medicii le rostesc aproape întotdeauna copiilor ca să le câştige bunăvoinţa, în cazul fetei grădinarului s-au nimerit cu pronostic exact. În vara anului 1917, Maria se pomeneşte fredonând pe genunchii tatălui său cântecul învăţat de la el: Lui, lui, lui/Nu e fata grecului/E fata rumânului/Cu cercelul de mărgean/Cumpărat acum un an…
Fu cântecul ei dintâi, învăţat de la taică-său. Grădinarul nu mai poate de bucurie. O dezmiardă în fel şi chip, îndemnând-o să mai zică o dată şi încă o dată cântecul cu fata rumânului şi cercelul de mărgean…

Dascălii Mariei au fost fetele şi flăcăii veniţi la lucru din toate părţile ţării
Maria, care abia împlinise patru ani, prinde glas şi se porneşte să zică tot ce aude strecurându-se de dimineaţa până seara printre fetele şi flăcăii din grădină.
Gângania de fată creşte văzând cu ochii. Când sare peste vârsta de şase ani începe să îngâne cu sfială, mai mult fără glas, cântecele auzite, încercând să le înveţe cuvintele şi să le rostească pe glasul oltenesc, transilvănean, muntenesc, bănăţean sau moldovenesc. Amestecă deseori, versurile cu melodiile şi se pomeneşte cântând olteneşte pe stihuri din Făgăraş. Cei din juru-i fac haz de nepotrivirile ei, se căznesc s-o îndrepte şi ea îi ascultă răbdătoare cu luare aminte.
Aceştia i-au fost dascălii!
Acolo, în Livada cu Duzi a ,,studiat” Maria de la vârsta de 6 ani.
Cântecele, care mai târziu vor uimi şi încânta prin ineditul lor şi originala interpretare, Maria deprinde să le zică de la aceşti oameni sănătoşi, desăvârşiţi prin firescul simplităţii, însăilând în cuvinte frânturi de viaţă, reflectând întâmplări triste sau vesele ale trăirii lor de fiecare zi.
Maria se simte sfredelită de dorul de ducă spre inima cetăţii lui Bucur cu gândul să uşureze de hrana unei guri pe cei de acasă, căutându-şi un rost care să-i asigure banul nevoilor de împlinit în fiecare zi.
În 1930 se angajează casieriţă la unul din bufetele de 7 lei deschise chiar în acea vreme.
La ,,bufetul de 7 lei” cunoaşte pe gazetarul Sandu Eliad, care o îndrăgeşte şi prinde să o însoţească până acasă în fiecare seară.
Când o aude cântând, nu-i vine să creadă şi într-o zi îi mărturiseşte simţământul puternic de admiraţie pe care îl încearcă pentru ea şi îi propune să renunţe la postul de casieriţă şi să înceapă o altă viaţă.
-Tu ai altă chemare! Eşti hărăzită cu atâtea daruri! Trebuie să-ţi croieşti alt drum!
Fosta casieriţă întâlneşte în casa lui Sandu Eliad, din Blocul Bazaltin, un grup de scriitori, gazetari, pictori, arhitecţi, muzicieni-toţi tineri în epoca aceea, 1931-1934. Tinerii care alcătuiesc acest cerc aveau-cum îi defineşte poetul Radu Boureanu- o formaţie intelectuală înaintată, al cărui crez artistic se întemeia pe un viguros protest împotriva tiparelor conservatoare în viaţa culturală, şi în scris, păstrau, ca oameni de cultură, acel fundament specific naţional care-şi trage seva din moştenirea folclorică creată şi transmisă prin veacuri de poporul român. Fata plină de viaţă a grădinarului Ion al Ilincăi, care şi el făcuse cu trei decenii înainte saltul de pe Amaradia în inima capitalei, se împrieteneşte cu obişnuiţii casei, fermecându-i cu firescul ei. (Va urma)
Gheorghe I. Drăghici – Slăvuţescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here