Maria Tănase (1913-1963) dublă comemorare – Amintiri despre Pasărea Măiastră a cântecului popular românesc

231

Apropierea mea de marea artistă s-a făcut prin anii ’50, pe calea undelor, fiind, pe atunci, elev la Şcoala Elementară nr. 7 din Sibiu, de pe Strada Dimitrie Anghel. Da, pe calea undelor radio, după ce, spre bucuria mea, părinţii au hotărât să-mi cumpere un aparat „RADIO POPULAR”, la care, pe lângă muzică, eram un nedezlipit ascultător al emisiunilor de teatru la microfon. Eram atras, în egală măsură de toate genurile muzicale. Din perioada interpreţilor de muzică populară, de atunci, m-a impresionat în primul rând o voce originală cu timbru, dar şi cu accente şi inflexiuni muzicale, în interpretarea unei melodii, pe care n-am uitat-o niciodată: „Cine iubeşte şi lasă”. Era Maria Tănase.

Mai apoi, după mutarea cu părinţii în Târgu-Jiu, ca elev al Liceului „T. Vladimirescu”, am reuşit s-o cunosc pe renumita interpretă, prin anul 1958, cu ocazia unui spectacol susţinut la singura sală din oraş, sala „23 August”, actualmente Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”, care aparţinea Casei Raionale de Cultură „Mihai Eminescu” din localitate. Eu făceam parte din colectivul de artişti amatori al acestei instituţii culturale, despre care a scris, cu multă competenţă şi talent Paul Plopa în cartea „Vitralii – File de jurnal- Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Populare, Gorj, Tg-Jiu, 2003, în capitolul „Al doilea jurnal – Arta ca viaţă – (pag. 39-59). Acest statut de artist amator ne facilita intrarea, fără bani, la spectacolele de orice gen. În pauze intram în culise, făceam cunoştinţă cu artiştii profesionişti, cu care întreţineam conversaţii pe diferite teme.
Într-o astfel de situaţie, fascinat de personalitatea Mariei Tănase, am intrat în culise şi, pironit lângă o sobă de teracotă, rămăsesem cu ochii ţintă la artistă, fără a fi în stare să scot vreun cuvânt. Artistei nu i-a scăpat atitudinea mea timidă, dar admirativă, pentru că era încă foarte frumoasă la cei peste 40 de ani ai săi, şi cu dezinvoltură m-a întrebat, după ce mi-a zâmbit, dacă nu vreau să-i cumpăr nişte ţigări. Cu multă bucurie am acceptat şi m-am grăbit să i le aduc, banii mi i-a dat ea, aşa cum îmi spusese, un pachet de ţigări Bucegi – ţigări de damă – zece în pachet şi la un capăt cu carton auriu…
În finalul concertului, apariţia apoteotică a Mariei Tănase – ţinută maiestuoasă, eleganţă în mişcare, îmbrăcată într-o rochie sclipitoare (nu era un spectacol pur de muzică populară), mulată pe trupul subţire şi mlădios, ca o adevărată regină, a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase. Noutate pentru mine, această apariţie scenică, pe care n-o putusem vedea la aparatul de radio, la care s-a adăugat o tehnică de mânuire a microfonului (era un microfon pe un trepied de metal), pe care nu a posedat-o niciun alt interpret vreodată, astfel încât, solista şi microfonul, deveneau un cuplu artistic inconfundabil.
A treia şi ultima întâlnire cu Doamna Maria, care s-a transformat într-o fructoasă colaborare (am contribuit la transcrierea la maşina de scris a peste 50 de cântece – textul literar – culese din zona folclorică a Gorjului) s-a produs în 1962, când şi-a cerut transferul de la Teatrul Satiric „Constantin Tănase” din Bucureşti pentru a lucra ca folclorist cu Orchestra de muzică populară „Taraful Gorjului”. Despre această perioadă, până în mai 1963, când s-a retras, bolnavă, la Bucureşti, am scris în două materiale; evocarea „Maria Tănase la Tg-Jiu”, publicată în revista „ramuri” nr. 6 (132) 15 iunie 1975, Craiova, pag. 10 şi comunicarea „Urmaşi ai Mariei Tănase”, susţinută la Sesiunea de comunicări şi publicată în volumul „Cântecul popular românesc – studii de folclor, III”, Craiova, Editura Centrului de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, 1975, pag 211-215. Prezentarea ambelor publicaţii a fost facilitată de participarea mea, ca invitat, la ediţia a IV-a a Festivalului şi Concursului Naţional al Cântecului popular Românesc – Maria Tănase – Craiova, iunie 1975 şi s-a axat pe ilustrarea unor aspecte mai puţin cunoscute din viaţa renumitei interprete, reliefând generoasele preocupări ale acesteia privitor la investigarea, cercetarea şi punerea în valoare scenică a folclorului gorjean.
În rândurile de faţă nu voi mai reveni la cele publicate, dorind să mă opresc asupra calităţilor de OM ale artistei, asupra modestiei şi generozităţii cu care ne-a înconjurat pe toţi cei care am fost în preajma ei.
Era iubită şi respectată. Toată lumea i se adresa cu apelativul „Doamna Maria”, fără excepţie. Chiar şi organele de partid şi de stat ale vremii foloseau această exprimare.
Cât a funcţionat la Târgu-Jiu, şi-a luat cameră la unicul hotel din oraş, „Hotel Carpaţi”. Camera cu nr. 9 avea ferestrele îndreptate spre Strada „Victoriei”, centrul Tg-Jiului, dar intrarea în hotel se făcea prin Piaţa Prefecturii de azi, faţă în faţă cu catedrala. Localul era vechi, cu trepte de lemn, ce scârţâiau îngrozitor, cu holuri podite şi camere fără toaletă sau chiuvetă. Demolarea lui, când s-a reconstruit centrul a fost o binefacere. Acestea erau condiţiile şi Doamna Maria, cea umblată la New York, Londra, Paris, etc. le-a acceptat fără comentarii. Camera a închiriat-o permanent cât a lucrat la Tg-Jiu, chiar dacă de multe ori nu era în localitate. Cele care voiau să mai atenueze din atmosfera de internat a hotelului erau cameristele, care nu ştiau ce să-i mai facă importantei locatare ca să se simtă bine. Oricum, se ştia când Doamna Maria era în hotel, pentru că holurile, cu scânduri roase de cari, se îmbălsămau de mirosul de cafea de cea mai bună calitate, adusă de artistă, făcută pe roşul din cămăruţa de servici şi servită de cameriste cu promptitudine. De cele mai multe ori, dacă Doamna Maria nu avea alţi oaspeţi, camerista era invitată să bea cafeaua împreună şi s-o tăifăsuiască, aşa cum fac femeile. Când Doamna se ducea pentru câteva zile la Bucureşti, fetele aveau răgazul să deretice şi să igienizeze camera cu multă atenţie. Artista, la orice plecare, anunţa membrilor tarafului data când se întoarce şi-i ruga, pe cei care aveau bunăvoinţa s-o aştepte în gară, s-o ajute să care bagajul. Pe atunci era doar un singur autobuz, şi acela cam hodorogit, care, din oră în oră, făcea traseul Gară-Vădeni şi înapoi. Cel care se abonase s-o aştepte era chitaristul Alexandru Tănase şi pentru gestul său, de fiecare dată era cinstit cu douăzeci şi cinci de lei.
Un episod demn de evocat este cel legat de lăutarul şi rapsodul Geagu Petre Cătăroiu. Până la venirea Mariei Tănase acesta putea fi zărit colindând din cârciumă în cârciumă şi cântând pe la mesele chefliilor, pentru a agonisi câţiva bănuţi. Pe vreme rea îşi apăra vioara de intemperii băgând-o sub haină. Şi tot acest efort îl făcea pentru că la Tismana copiii îl aşteptau cu de-ale gurii. Geagu era un rapsod cu o puternică individualitate interpretativă, prin mimica feţei, prin felul de a cânta fluierat din degete, prin bogatul fond de melodii vechi şi balade gorjeneşti, pe care-l deţinea. Doamna Maria l-a găsit slab, nemâncat, fără dinţi şi zdrenţuit, dar l-a selectat imediat ca membru al Tarafului. I-a pus dinţii la un stomatolog din oraş, i-a cumpărat un costum, lenjerie, cravată, pantofi şi pălărie, l-a tuns, l-a bărbierit, i-a asigurat un salariu lunar şi l-a pus la muncă, alături de ceilalţi solişti. Astfel, într-una din zile, m-am trezit cu Geagu îmbrăcat la „trei ace” plimbându-se agale prin faţa sălii „23 August”, cu mâinile la spate:
– Ce faci, nea’ Geagule? l-am întrebat eu.
– Aştept să încep repetiţia cu Doamna Maria, mi-a răspuns el şi-n ochi îi sclipea mulţumirea. A devenit un solist de succes în spectacolele pregătite de Taraful Gorjului şi acest lucru se datora, bineînţeles, Doamnei Maria. După moartea artistei, Geagu şi-a reluat existenţa dinainte. Am avut ocazia să-l întâlnesc acasă la el, la Tismana, prin august 1963. Cu lacrimi în ochi şi durere în suflet mi-a spus că pentru el. Doamna Maria a fost Dumnezeul lui şi mi-a arătat, în loc de icoană, pe peretele camerei, portretul Mariei Tănase.
Artista a legat multe prietenii în Târgu-Jiu, stătea de vorbă cu oricine, nu se ţinea deloc. Îi plăcea lucru de mână şi asta a făcut-o un client devotat la magazinul lui Prodan „Degetarul”, din centrul oraşului, de unde lua fel de aţe, papiote, sculuri de lână, câteodată şi pe datorie. După moartea sa au umblat unele zvonuri că ar fi rămas datoare magazinului. Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o de Dorina, fata lui Prodan, fostă colegă de liceu cu mine, dacă este adevărat acest lucru. M-a asigurat că Doamna Maria nu a rămas datoare nici un bănuţ.
Marea interpretă, de altfel, s-a dovedit că nu punea preţ pe bani (a dat bani de a îmbrăcat un copil al străzii, l-a sprijinit cu bani pe Geagu Cătăroiu şi exemplele ar putea fi date.) iar în ea gâlgăia o nestăvilită poftă de viaţă. Când era invitată la diferite petreceri nu refuza. În toamna lui 1962, când primarul Virgil a invitat-o, la Stăneşti, la o agapă cu berbec la proţap, s-a distrat de minune şi i-a distrat şi pe cei prezenţi, după care, uşor ameţită de aburul petrecerii, a rămas de poveste cu vorba: „Şi-acum, pe mine cine mă duce acasă?”
Maria Tănase, în tot ce făcea, ardea ca o flacără. Repetiţiile obositoare, spectacolele, consumatoare de efort fizic şi emoţional, drumurile la Bucureşti, în turnee, sau pur şi simplu în satele Gorjului pentru cercetare folclorică, toate au făcut-o să se simtă cam slăbită. La policlinica oraşului, care se află în localul unde este astăzi primăria, doctorul radiolog Stoica îi descoperă cancerul ce se cuibărise în plămânul artistei. Este sfătuită să-şi întreruptă activitarea, să se preocupe în mod serios de sănătate, dar ea nu se lasă convinsă, ci continuă pregătirile şi începe turneul de 72 de zile, prin ţară – 14 aprilie – 25 iunie 1963, cu spectacolul „De-ale noastre olteneşti”, lucru care-i va fi fatal.
De câteva ori, Maria Tănase m-a luat cu ea să servim masa la restaurantul „Jiul”, peste drum de sala „ 23 August”, azi demolat.
Ultima dată înainte de Paştele 1963. De data acesta mi s-a părut mai firavă, părul mai înspicat, ochii mai obosiţi. A comandat o ciorbă de perişoare şi un ostropel, dar şi un păhăruţ de ţuică. La felul doi, când a pus furculiţa în farfurie, aceasta i s-a răsturnat în piept. Nu ştiu dacă cele 100 de grame de ţuica au fost de vină, ţigarea de care nu se despărţea, deşi fusese avertizată, sau starea generală de slăbiciune, semn al nemiloasei boli. Să fi văzut ospătăriţele cum alergau prin local, s-o cureţe pe artistă cerâdu-şi scuze, de parcă ele ar fi fost de vină. Doamna se simţea şi ea jenată zicând cu un glas parcă mai stins ca altădată: „Lăsaţi, fetelor! Nu-i nimic, nu-i nimc!”
Atunci, înainte de a intra în restaurantnt mi s-a confesat:
– Adriene, ştii tu ce făceam eu de Paşte?
– Nu ştiu, Doamnă.
– Mâncam, beam şi mai petreceam. Hei, câţi miniştri mi-au băut apă din pantof. A trecut timp, dar nu-mi pare rău, pentru că tot ce mi-a plăcut am avut………
În martie 1968, când s-a înfiinţat judeţul Gorj, îndeplineam funcţia de inspector cu probleme de artă în cadrul Comitetului de Cultură şi Artă, având obligaţia de îndrumare şi control şi pentru Taraful Gorjului, cu obiectiv de a-l transforma în Ansamblul de cântece şi dansuri „Doina Gorjului”. Primul gând a fost să iniţiez organizarea unui Festival de muzică populară dedicat Mariei Tănase. Dar atunci, la începuturi, Gorjul nu avea condiţiile necesare unui Festival de o asemenea amploare. M-am bucurat totuşi când, în mai 1969, Craiova a organizat ediţia I a Festivalului şi Concursului interpreţilor cântecului popular românesc – Maria Tănase, de la care Gorjul, prin reprezentanţii lui, nu a lipsit niciodată.
Prof. Adrian Popescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here