Marele Pandur în an aniversar(II)

381

Pe 21 ianuarie Tudor trage la casele prietenului său, Vasile Moangă, din Târgu-Jiu, căruia îi destăinuie că răscularea poporului se face cu învoiala boierilor patrioți. Pesemne că discuția avută i-a deschis ochii asupra adevăratului scop urmărit de boieri, iar atunci când gazda l-a atenționat spunându-i că din această treabă e greu de scăpat cu viață, Tudor ar fi răspuns gânditor: „Știu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămașa morții”. A fost scânteia care a aprins făclia care din acea seară a prins să ardă, ca pe zi ce trece focul să se extindă și să cuprindă întreaga țară. Se presupune că în acea noapte mintea înțeleaptă a Marelui Pandur a prins a urzi un alt plan, unul din care deocamdată nu-i va scoate pe boieri din ecuație, dar va urmări și propriile interese, care coincideau cu cele ale norodului din care făcea parte. Pentru el era momentul mult așteptat, care îl va ajuta să-și împlinească visele. Încă din acea zi, Tudor se desprinde de acțiunile marilor boieri și ale eteriștilor și schimbă fundamental orientarea mișcării pe care a declanșat-o. Noile sale obiective aveau să se facă auzite în cunoscuta Proclamație de la Padeș din 23 ianuarie 1921, prin care și-a propus să mobilizeze poporul și care va declanșa adevărata mișcare în fruntea căreia se va afla până ce își va da sfârșitul.
În cele trei zile cât a stat la Padeș, cât și pe drumul spre capitală, adunarea norodului sporește în număr, astfel că va ajunge la câteva mii de valahi care s-au adunat la chemarea lui Tudor pentru a îndrepta nedreptățile din țară. El însuși se socotea drept un fiu al Patriei, menit a se jertfi pentru norod. Mii de exemplare ale Proclamației sunt răspândite de oamenii pandurului în toată țara, iar unele dintre ele au ajuns și în București.
„Cererile norodului românesc” lansate în Proclamația de la Padeș a fost primul semnal că planurile lui Tudor nu mai converg cu cele ale boierilor, ba chiar vătaful de plai începe a-și depăși însărcinările pentru care a fost ales și se erijează în lider al poporului. Deși nu avea dezlegarea căimăcămiei, Tudor trimite memorii adresate suveranilor Porții Otomane, Rusiei și Austriei, adevărate documente de drept internațional prin care își asuma în nume propriu reprezentarea Țării Românești. În memoriul adresat sultanului se străduie să ofere o justificare acțiunilor sale, lăsând să se înțeleagă că acestea nu sunt îndreptate împotriva Înaltei Porți, ci asupra asupritorilor poporului, iar după ce se va face dreptate, sultanul poate să trimită un reprezentant care să constate și să se convingă de justețea acțiunilor întreprinse de el. Era primul semnal că Tudor s-a detașat atât de acțiunile eteriștilor, cât și de însărcinările primite de la boieri. El nu mai era dispus să pornească într-o luptă care nu aducea niciun folos poporului său.
Înspăimântați de schimbarea planurilor, boierii din vremelnica stăpânire îl somează pe Tudor să se predea, ba chiar se încearcă și un complot împotriva lui. Atât corespondența purtată cu aceștia, cât și Proclamațiile ulterioare către țară, între care cea de la Bolintin, din 16 martie, scot în evidență hotărârea Pandurului de a merge până la capăt pe drumul pe care a pornit, acela de a se face dreptate norodului, scop în care propune boierilor patrioți să colaboreze cu el pentru împlinirea acestui țel nobil.
În drumul spre București Tudor întărește mănăstirile din Oltenia, care devin o adevărată fortăreață menită să-l ajute să reziste fie atacurilor otomane, fie celor ale eteriștilor.
Mii de oameni se adună la chemarea Pandurului, care își va stabili tabăra pe câmpul Cotrocenilor, pe atunci aflat în afara orașului. Aici el va da o nouă proclamație, adresată atât boierilor, cât și poporului, în care își justifică acțiunile, arată cauzele care l-au făcut să ia armele, acestea fiind pierderea privilegiilor și jafurile la care a tot fost supus poporul. Proclamația este o adevărată chemare la unitate a tuturor claselor sociale din Țara Românească, invitate de Tudor să lucreze împreună pentru cauza obștească și pentru nașterea a doua a dreptății noastre, un alt mesaj profund lăsat neamului său spre eternitate.
Văzând nestatornicia boierilor, Tudor cere ca relațiile între adunarea norodului, reprezentată de el, un fel de organ legiuitor asemenea Domnitorului, și vremelnica stăpânire, un fel de guvern cu atribuții executive, să fie pecetluite prin jurământ și un document care să fie semnat în mod solemn atât de el, cât și de boieri. În acest scop, în 21 martie, Tudor intră în București cu un ceremonial simplu, ținând în mână o pâine mare, fiind primit cu entuziasm de mulțime de norod. Era însoțit de trei mii de panduri și o mie cinci sute de arnăuți. În dreapta îl avea pe Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuților, iar în stânga un preot care purta o cruce mare în mână. A tras la poalele dealului Mitropoliei, în bine cunoscutele case ale Brâncoveancii, pentru a da astfel asigurări că vrea să evite orice conflict. În 23 martie, Tudor le dă boierilor un document solemn care reglementa relațiile dintre cele două noi instituții, în care sunt stabilite criterii clare de conlucrare între ele.
Dezavuarea de către țarul Alexandru a celor două mișcări emanate din dorința de dreptate și libertate a celor două popoare balcanice, cât mai ales cartea de afurisenie dată de noul Patriarh de Constantinopol și de Sinod – toată vechea conducere a Patriarhiei a fost măcelărită de turci ca reacție la acțiunile declanșate de Ipsilanti – îi descurajează pe eteriști, care se retrag din București și își pun tabăra la Târgoviște, asigurându-și astfel posibilitatea de a se refugia la nevoie în munți.
În acest timp, Tudor continuă demersurile începute pentru a preveni expediția pusă la cale de sultan, apelează la sprijin la țarul Rusiei și la împăratul Austriei, scop în care trimite un memoriu cancelarului austriac Metternich, pe care îl roagă să facă tot posibilul ca Austria și Rusia să intervină pe lângă sultan pentru a opri invazia în Țara Românească. Face apel la unitatea întregii țări în fața pericolului otoman, ba chiar îi invită și pe boierii care s-au refugiat la Brașov, cerându-le să se întoarcă în țară și să lucreze împreună pentru binele norodului, un adevărat act de amnistie pentru toate faptele lor din trecut, fiind pus deasupra tuturor interesul suprem al Țării.
În paralel, Tudor a acționat pentru instaurarea ordinii și a domniei legii într-o perioadă tulbure marcată de tot felul de jafuri comise atât de unii dintre eteriști, cât și de unii din arnăuții și chiar pandurii adunați în jurul său. Pentru a asigura o mai bună siguranță boierilor din vremelnica stăpânire, îi mută de la Mitropolie la casele lui Dinicu Golescu, să fie mai aproape de tabăra sa de la Cotroceni. A instituit un tribunal special care să judece ostașii care comiteau jafuri, indiferent cărei tabere aparțineau. A condus judecăți și a semnat acte care denotă că în cele două luni cât a stat la București a condus țara ca un adevărat Domnitor.
Aflând că turcii au trecut Dunărea și înaintează spre capitală, alte două coloane îndreptându-se spre Oltenia și Moldova, după ce cu 2 zile înainte a trimis sub pază vremelnica stăpânire la mănăstirea Cozia pentru a fi ferită de turci, pe 15 mai Tudor pleacă în Oltenia și își stabilește tabăra în Golești. Voia să se stabilească în fortificațiile pregătite dinainte, unde să țină piept otomanilor până va ajunge la o înțelegere cu ei.
Nu se știe ce s-ar fi întâmplat și cum ar fi sfârșit mișcarea declanșată de Marele Pandur dacă nu ar fi intervenit trădarea celor doi comandanți ai arnăuților, Dimitrie Macedonschi și Hagi Prodan, care și-au pus dinadins corturile în casele din curte, în spatele foișorului unde s-a instalat Tudor, separându-l astfel de pandurii săi. Poate ar fi reușit să negocieze cu turcii și să ajungă la o înțelegere cu ei. S-ar fi împlinit astfel voia norodului, care ar fi găsit dreptate la un Domn ca Marele Pandur după ce lucrurile s-ar fi liniștit și ar fi revenit la un curs normal.
Din păcate nu a fost să fie așa, cu ajutorul celor doi trădători Tudor a fost ridicat și dus sub pază în casele boierului Mavrodolu din Pitești, ca a doua zi, pe 23 mai, să fie mutat la Târgoviște și dat pe mâna eteriștilor. Să fi fost mâna comandanților „Eteriei” sau cea a boierilor care sperau că scăpând de Tudor se vor putea împăca cu turcii și totodată vor rezolva și spinoasele probleme din programul Pandurului? Mai degrabă presupun că cele două tabere s-au pus de acord, ambele având interesul să scape de el.
Nu se cunosc exact toate împrejurările care au condus la moartea tragică a Marelui Pandur. Ceea ce se știe este faptul că în noaptea de 26 spre 27 Tudor a sfârșit ca un adevărat martir, purtând în spate crucea Golgotei neamului său. După un ospăț la Mitropolia din Târgoviște, la care a fost văzut alături de capii mișcării eteriste, a fost luat la o așa zisă plimbare și scos în afara orașului, unde a fost ucis mișelește, trupul său cel sfânt fiind ciopârțit de asasini și aruncat într-o fântână părăsită.
Deși se cunosc numele celor care i-au luat viața, nu merită să fie pomenite, ei fiind doar niște scule ruginite, bețivi notorii anume aleși și plătiți pentru a sluji adevăraților criminali, indiferent cine au fost aceia. E greu de arătat cu degetul spre unii sau spre alții, faptele s-au petrecut în mare taină, iar complotiștii și-au împlinit țelul. Cu ideile lui revoluționare, Tudor era multora incomod. Dar moartea sa tragică nu va pune capăt drumului pe care acesta a pornit. Indiferent cum a fost numită mișcarea declanșată de Tudor Vladimirescu de-a lungul celor două veacuri care au trecut până în prezent, numele său va rămâne veșnic înscris în cartea istoriei neamului românesc, iar ideile sale vor dăinui, flacăra dreptății se va aprinde din nou în clocotul mișcărilor revoluționare din anul 1848 și vor sta la baza multora din reformele de mai târziu care vor duce la modernizarea României.
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here