Minunatul acesta, vestitul şi Marele Mucenic Gheorghe a trăit pe vremea împăratului Diocleţian. S-a născut în Capadochia, fiu al unor părinţi creştini şi învăţat, din tinereţe, în dreapta credinţă. Rămas fără tată din copilărie, Sfântul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia în Palestina, fiind cu neamul de acolo şi având acolo multe averi şi moşteniri.
Ajuns la vârsta desăvârşită şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut preţuit şi, îmbrăţişând slujba armelor, în scurtă vreme, a cucerit cele mai înalte cinstiri, până şi dregătoria de conducător de oaste, în garda împăratului. Se ştie, că deşi era păgân, împăratul Diocleţian, până la anul 303 nu a luat nicio măsură împotriva creştinilor. Această stare de lucruri a îngăduit creştinilor vrednici, să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăţie. În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Diocleţian l-a luat ca însoţitor la domnie, a aprins prigoană împotriva creştinilor. Istoria creştinătăţii stă martoră că, din anul 303 şi până la 313 ( anul decretului de la Milan, prin care Sfântul împărat Constantin a dat pace creştinilor), Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare şi o sângeroasă probă: creştinii au fost siliţi să aleagă, cu preţul vieţii lor, între zeii păgâni şi Hristos. Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creştinilor, îndată Gheorghe s-a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocleţian şi, înaintea întregii curţi împărăteşti, a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire şi îndemnat de Galeriu, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată. Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăţie, stând tare în credinţă. Deci, cei de faţă, văzând chinurile de moarte, prin care trecea Sfântul Gheorghe şi că rămâne viu şi nevătămat, mulţi dintre ei s-au lepădat de idoli şi au venit la credinţa lui Hristos, slăvind cu un las pe Dumnezeul creştinilor. Mai mult, în vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian văzând aceasta, a mărturisit credinţa ei în Hristos. Dintre toţi Sfinţii sărbătoriţi în lumea creştină, puţini au ajuns la faima de care s-a bucurat, şi se bucură, Sfântul Gheorghe, la poporul nostru. În satele şi oraşele ţării noastre, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea lui. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele. De asemenea şi multe oraşe din ţară. Al treilea braţ al Dunării, în Deltă, se numeşte, Braţul Sfântului Gheorghe. Se ştie, apoi, că multă vreme ocrotitorul oştirii române a fost Sfântul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei trimis de Ştefan cel Mare la mănăstirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfântului Gheorghe, doborând balaurul. Iar acest chip al Sfântului, doborând balaurul, a fost la noi ca un răsunet şi ca o chemare a poporului la lupta creştinilor împotriva balaurului vremii, adică a păgânilor otomani şi împotriva diavolului. În părţile Siriei era o cetate care se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, cu hramul Sfântului mare mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de un anume fel, din care nu s-ar fi putut face stâlpi mari, spre întărirea zidirii, ci, din alte părţi îndepărtate se aduceau, pe mare, nişte stâlpi ca aceia. Deci, mulţi din cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri, ca să cumpere stâlpi de piatră, pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o femeie dreptcredincioasă văduvă, care avea osârdie şi credinţă către Sfântul mare Mucenic Gheorghe, voind ca, din sărăcia sa, să cumpere Sfântului un stâlp. Şi, cumpărând un stâlp, ales dintr-un loc, l-a dus la malul mării, unde un bărbat bogat, tot din cetatea Ramel, cumpărând câţiva stâlpi, îi punea în corabie. Şi a rugat femeia mult pe omul acela, ca să ia şi stâlpul ei în corabie, împreună cu ceilalţi şi să-i ducă la biserica Mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stâlpul ei, ci, punând în corabie numai stâlpii săi, a plecat. Atunci, femeia aceea, aruncându-se la pământ, plângea cu jale şi chema în ajutor pe Sfântul mare Mucenic Gheorghe, să rânduiască, precum ştie el, ca şi stâlpul său să fie dus la Ramel, la biserica lui. Astfel, femeia, mâhnindu-se şi plângând, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfântul mare Mucenic Gheorghe, în chip de voievod călare, care, ridicând-o de la pământ, i-a zis: ,,Spune-mi ce te mâhneşte, o, femeie?” Iar ea i-a spus pricina jalei sale. Şi a văzut pe Sfânt, descălecând de pe cal şi zicând către dânsa: ,,Unde voieşti dă-ţi pui stâlpul?” Iar ea a zis: ,,În partea dreaptă a bisericii.” Şi îndată Sfântul a scris cu degetul său pe stâlp, astfel: ,,Stâlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintâi stâlp, ca să fie acesta al doilea.” Acesta scriind, a zis către femeie: ,,Ajută-mi tu singură.” Şi apucând ei stâlpul, piatra s-a uşurat şi au putut, amândoi să îl arunce în mare. Şi femeia deşteptându-se din vis, n-a mai găsit stâlpul în locul acela, dar, punându-şi nădejdea în Dumnezeu şi spre Sfântul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Deci, mai înainte de venirea femeii acasă, cum şi a corăbiei, adică, îndată după acel vis, chiar a doua zi, s-a găsit stâlpul ei la malul mării, la Ramel. Şi, după ce a sosit bărbatul acela, care îşi ducea stâlpii la corabie şi a ieşit la mal, a văzut stâlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de către degetul Sfântului, ca şi cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat mult şi, cunoscând minunea ce se făcuse de către Sfântul mare Mucenic şi pricepând greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la Sfântul prin multe rugăciuni, ceea ce a şi dobândit de la el, arătându-i-se în vis. După mulţi ani de la această minune, saracinii, luând Siria sub stăpânirea lor, s-a petrecut în cetatea Ramel, în mai sus pomenita biserică a Sfântului mare Mucenic Gheorghe, o întâmplare ca aceasta: A intrat un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, în biserică, pe vremea citirii pravilei şi, văzând icoana Sfântului Gheorghe şi pe preot stând înaintea icoanei şi închinându-se şi săvârşind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi: ,,Vedeţi voi, pe acest nebun, ce face? Se roagă la o scândură. Aduceţi-mi un arc şi o săgeată să săgetez scândura aceea.” Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stând în spatele tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei Mucenicului, iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci, în sus, şi, căzând din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mână şi i-a rănit-o. Apoi mâna s-a umflat şi el striga suspinând, fiind cuprins de dureri de moarte. Şi avea în casa lui nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care le-a chemat şi le-a zis: ,,Am fost în biserica Sfântului vostru Gheorghe şi am vrut să săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, că, întorcându-se săgeata mi-a rănit mâna şi iată, mor de durere.” Şi slujnicele au răspuns: ,,Noi suntem neştiutoare şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă un preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi.” Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi i-a zis: ,,Vreau să ştiu ce putere are scândura aceea, sau icoana căreia te închini tu?” Răspuns-a preotul: ,,Eu nu mă închinam scândurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorului tuturor, mă rugam celui închipuit pe scândură, Sfântului mare Mucenic, care să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu.” Zis-a barbarul : ,,Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?” Răspuns-a preotul: ,,Sfântul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Care s-a făcut om pământean, asemenea nouă. El multe munci a răbdat, de la păgânii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar el, pe toate răbdându-le , şi bine săvârşindu-şi mărturisirea numelui lui Hristos , a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne şi minuni. „ Acestea auzindu-le, saracinul a zis: ,,Ce voi face? Vezi mâna mea sângerând, că multă durere pătimesc şi de moarte mă apropii. ,,Zis-a preotul: ,, De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfântului Mucenic Gheorghe şi pune-l pe patul tău, apoi, o candelă plină de untdelemn arzând, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar, a doua zi, luând untdelemn din candelă, să ungi mâna ta cea bolnavă şi, atunci, să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa.” Iar saracinul, îndată a rugat pe preot să-i aducă icoana Sfântului Gheorghe , pe care a primit-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. Căzând saracinul la picioarele preotului , îl ruga ca să-l învrednicească cu Sfântul Botez. Iar preotul nu voia, că se temea de saracin. Însă, văzând credinţa şi rugămintea lui stăruitoare , l-a botezat noaptea, în taină, de frica saracinilor. A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi, stând în mijlocul cetăţii , în privirea tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi blestema credinţa saracinilor. Tot astfel se vorbeşte şi despre această minune a Sfântului mare Mucenic Gheorghe, în care, un tânăr, era rănit de un şarpe veninos. Că, un oarecare dintre monahii cei plăcuţi lui dumnezeu, anume ava Gheorghe, avea de ajutător pe Sfântul cel de un nume cu dânsul, pe Sfântul mare Mucenic Gheorghe . Şi el ne-a povestit aşa : Ducându-mă eu, zicea, pe calea cea spre munte, şi având în mână o cruce, m-a întâmpinat pe mine un monah bătrân, care luând de la mine crucea şi mergând puţin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Şi, iată, o turmă de oi, iar tânăarul cel ce era păstor, zăcea lână turma de oi, fiind pe moarte de muşcătura unui şarpe. Şi era un izvor aproape. Şi mi- a zis mie stareţul : ,,Scoate apă şi să udăm crucea.”Aceasta făcând-o şi deschizând gura tânărului, i-am turnat acea apă ce era vărsată pe cruce. Şi a zis stareţul: ,,În numele Preasfintei Treimi, să te vindece pe tine robul lui Dumnezeu, Sfântul mare Mucenic Gheorghe.”Şi întorcându-se, tânărul a lepădat dinlăuntrul său nişte venin, rău purtător de moarte, şi s-a sculat. Şi i-a zis lui stareţul: ,,Spune-mi mie cum te-ai jurat ieri către acea văduvă săracă, pe a cărei oaie, dată în paza ta, ai vândut-o cu trei arginţi şi tu i-ai spus ei, că, pe oaia aceea, a mâncat-o lupul?” Şi a zis tânărul: ,,Adevărat părinte, aşa este. Dar tu cum de cunoşti aceasta?” I-a spus stareţul toată povestea , iar tânărul auzind toate acestea de la bătrân, i-a căzut la picioare şi i-a zis: ,,Iartă-mă pe mine, părinte, că aşa este. Fiindcă m-am înşelat şi am greşit, te rog, pentru iubirea lui Dumnezeu, părinte, mijloceşte pentru mine la Dumnezeu şi la Sfântul Gheorghe, ca să mi se ierte mie păcatul acesta. Şi acum, voi da femeii aceia trei berbeci pentru ziua Sfântului Gheorghe şi, toată viaţa mea, la praznicul Sfântului, voi da zeciuială la săraci, din turma pe care o pasc.” Şi, aşa tânărul ce s-a tămăduit, cerând rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la lucrul său, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfântului mae Mucenic Gheorghe. Nu se cuvine, însă a trece sub tăcere şi acea vestită minune, despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfântul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părţile Sirofeniciei, lângă cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul acestui mare Sfânt Mucenic. Era lângă cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigaş, care, ieşind din acel iezer, pe mulţi oameni îi trăgea în iezer şi-i pierdea, mâncându-i. Într-una din zile, adunându-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: ,,Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?” Iar el le-a răspuns: ,,Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune.” Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idoli, pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a arătat că de nu vor voi să piară toţi, să dea în fiecare zi, la rând şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mâncare acelui balaur. Şi a zis: ,,Dacă va veni rândul până la mine, apoi şi eu , deşi am numai o fiică, şi pe aceea o voi da.“ Şi şi-au dat cetăţenii, mari şi mici, pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mâncare. Iar dacă le-a venit rândul la toţi oamenii cetăţii au mers la împăratul , şi i-au zis lui: ,,Iată, împărate, noi toţi după sfatul şi hotărârea ta, am dat pe copii noştri balaurului, dar acum s-a sfârşit rândul; deci, acum, ce ne mai porunceşti să facem?” Răspuns-a împăratul: ,,Voi da şi eu pe fiica mea……” Şi fecioara, fiind pusă pe malul iezerului, la locul cel obişnuit, sta acolo, tânguindu-se şi aşteptând să iasă balaurul şi să o mănânce. Însă, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care vroia să izbăvească cetatea aceea de pierzania trupească şi sufletească, a venit acolo Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc şi, văzând pe acea fecioară stând pe mal şi mult, plângând, a întrebat-o pe ea de ce stă acolo şi plânge aşa? Iar ea i-a zis lui: ,,Bunule voinic, degrabă fugi de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine.” Iar Sfântul a grăit către dânsa: ,,Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie ce aştepţi? Nu mă voi duce, până ce nu-mi vei spune adevărul Pentru ce zăboveşti aici şi plângi? Şi pe cine aştepţi?” Şi a zis către dânsa Sfântul Gheorghe: ,,Nu te teme, fecioară, că eu, întru numele Domnului meu, Dumnezeului celui viu şi adevărat, te voi izbăvi pe tine de balaur.” Şi acel balaur înfricoşător s-a arătat. Pe acesta văzându-l fecioara a răcnit cu mare glas, strigând: ,,Fugi, omule, iată, balaurul vine!” Iar Sfântul Gheorghe s-a însemnat cu chipul crucii şi a chemat pe Domnul zicând: ,,În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului, învârtind suliţa, l-a lovit pe acela în gâtlej şi, rănindu-l l-a culcat la pământ, iar calul călca balaurul cu picioarele. După aceea, Sfântul a poruncit fecioarei să lege pe balaur cu brâul şi, ca pe un câine, să-l ducă în cetate. Iar poporul, privind, a început a fugi de frică. Iar Sfântul a zis către dânşii: ,,Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi şi credeţi în Domnul Iisus Hristos, că El m-a trimis la voi, ca să vă izbăvesc de balaur.” Şi a ucis Sfântul pe balaurul acela cu sabia în mijlocul cetăţii. Apoi, scoţându-l din cetate, l-au ars în foc. Atunci împăratul cetăţii şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit Sfântul Botez. Şi erau cei botezaţi ca la douăzeci şi cinci de mii, afară de femei şi copii. Şi s-a zidit în acel loc o biserică mare şi preafrumoasă, cu hramul Preasfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu şi în cinstea Sfântului purtător de biruinţă, Gheorghe, care, precum a izbăvit pe fecioara de balaurul cel văzut, aşa păzeşte fără prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul credincios, cu ajutorul său. Dumnezeului nostru, slavă, în vecii vecilor. Amin.
Dumitru Dumitraşcu, Preot Iconom Stavrofor
