LUMINILE LATINITĂŢII ORIENTALE – De la Columna lui Traian la Coloana Infinitului

637

Columna lui TraianConştiinţa originii latine a neamului românesc străbate, ca un fir roşu călăuzitor, întreaga cultură română, din secolele imediat următoare aşa-numitei „romanizări” până în Evul Mediu târziu, iar de aici, vreme de peste două sute de ani, până în istoriografia românească de azi.

„Am fost aşezaţi de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni”, spunea marele istoric al religiilor, savantul Mircea Eliade, observând în acelaşi timp că „Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră”.
Prin cucerirea şi colonizarea Daciei, Imperiul Roman îşi încheia „acţiunea de expansiune cea mai răsăriteană” din Europa, căci dincolo de Bug începe „o altă geografie şi o altă civilizaţie care poate fi interesantă, dar care nu mai aparţine Europei [ci Asiei]” (M. Eliade).
Aparţinem, aşadar, Europei, odată cu integrarea în lumea romană a ţinuturilor geto-dacice din Carpaţi şi de la Dunărea de Jos. Facem parte dintr-o Europă în care latinităţii noastre i s-au adăugat, pe un fond de substrat, anumite elemente slave şi de cultură bizantină, ba chiar elemente ale unor vecini aduşi de istorie. Dar această „insulă latină într-o mare slavă”, cum s-a spus (N. Iorga), şi-a păstrat un anumit specific, o anumită spiritualitate identitară, un fond ancestral şi acele arhetipuri ale perenităţii, un fel de genius loci înţeles ca sinteză a unor factori psiho-fizici ce definesc o realitate geo-spirituală proprie.
Particularităţile psihice ale românilor (toleranţă, blândeţe, prietenie, nonviolenţă, întrajutorare, deschidere către nou, perenitatea în habitat…) au fost remarcate de-a lungul istoriei noastre culturale. Marele umanist Miron Costin aprecia că moldovenii sunt, în raport cu italienii şi alte neamuri, „oameni iscusiţi, la cuvânt stătători (…), blânzi (…), cu mare omenie.”
Conştiinţa originii noastre latine va domina cultura română, limba latină fiind introdusă în Transilvania în sec. al XI-lea, ca limbă oficială – după ce la Dunărea de Jos, în ţinutul Episcopiei Tomisului, prin sec. IV-VII, se scriau texte cu caracter religios şi laic în limba latină. Un reprezentant de frunte al acestei şcoli străromâne este Ioan Cassian, teoreticianul monahismului în Occident, dar şi Dionysius Exiguus, autor al cronologiei rituale aşa cum a rămas până azi.
În lucrările lor, marii noştri umanişti au fost călăuziţi de această idee perenă a nobleţei noastre etnogenezice.
„Venim de la Râm [Roma]”, scria Grigore Ureche în Letopiseţul său (1359-1594), convins că originea romană a poporului daco-român şi latinitatea limbii. Aceeaşi convingere o va avea Nicolaus Olahus, secretarul curţii maghiare, ce vedea pe la jumătatea sec al XVI-ea în românii de pretutindenea „colonii de romani”, pentru ca Miron Costin, mintea cea mai strălucită a secolului al XVII-lea moldovenesc, să-şi propună a scrie o carte întreagă în care să dezbată, pe bază de argumente arheologice, istorice, etno-folclorice şi lingvistice, privind istoria noastră, după transformarea Daciei în provincie romană. El îşi începe cartea De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor (1686) cu evenimentele de la fondarea Romei italice, urmărind evoluţia Regatului sub primii regi, apoi a Republicii, Principatului lui Augustus, Imperiului lui Traian (aşa cum se vor scrie istoriile românilor până prin sec. al XIX-lea, cu convingerea că Daco-România orientală este parte a Romanităţii Europene).
Argumente mult mai dezvoltate vor aduce în scrierile lor domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir (membru al Academiei din Berlin la 1714), în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, crezând în puritatea latină a rasei noastre, dar şi în Descriptio Moldavie, precum şi istoricul muntean din sec al XVII-lea Constantin Cantacuzino (cu studii la Padova şi de o mare cultură umanistă). Afirmaţiile lor se bazau pe idei extrase din autori antici şi umanişti latini (de ex. Enea Silvio Piccolomini, viitorul Papă Pius al II-lea, sec XVI).
Secolul iluminismului european (XVIII) marchează în cultura noastră o altă epocă privind conştiinţa latinităţii noastre, de pe poziţii antifeudale şi raţionaliste. Este vorba de Şcoala Ardeleană, – acea grupare de militanţi ardeleni, cu studii la Viena, Roma şi Buda, la Lwow, Bar şi Cameniţa (în colegiile umaniste din regatul Poloniei) care, în acţiunea lor politică şi culturală, au trebuit să demonstreze în serioase cărţi de filologie şi istorie originea romană a poporului şi latinitatea limbii noastre. Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu erau convinşi că românii provin din „mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căror rămăşiţe sunt românii, pre la începutul sutei a doua de la Hs., în zilele Împăratului Traian, care au venit din Italia în Dachia; şi au venit cu acea limbă latinească care în vremea aceea stăpânea în Italia. Aşadară, limba românească e acea limbă lătinească comună, care apare la începutul sutei a doua, era în gura romanilor şi a tuturor italianilor”. (Petru Maior – Istoria pentru începutul romanilor în Dachia – Buda,1812).
Apropierea de Roma şi Unirea cu Biserica Papală – Uniaţia de la 1701 – s-a făcut în urmă cu peste 300 de ani, în Transilvania, acolo unde lupta românilor pentru cucerirea de drepturi şi libertăţi democratice împotriva regimului opresor habsburgic era din cea mai aprinsă (principatul fiind supus Coroanei habsburgice, apoi celei maghiare până în 1918, când are loc Unirea cea Mare a Provinciilor româneşti, într-un singur stat: România Mare).
Conştiinţa latinităţii noastre, preluată apoi de romanticii mesianici ai generaţiei paşoptiste (Gheorghe Asachi, N.Bălcescu, I. Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, chiar Vasile Alecsandri, care a obţinut, la Pontpellier, în Franţa, Premiul Gintei Latine cu poezia Ginta noastră, în….). Urmează perioada marilor clasici, când alături de savanţi filologi şi istorici de felul lui B.P. Haşdeu sau Al. Odobescu, se iveşte, din tăria tuturor parfumurilor şi năzuinţelor noastre, genialul poet Mihai Eminescu, care, în ciuda epopeii sale dacice din „Memento miri” şi alte texte lirice, va milita, în plag gazetăresc, pentru realizarea în plan politic şi istoric a unei „Dacia Traiană”:
„Când scria despre acea ,,DACIE TRAIANĂ”, Eminescu gândea, de fapt, în spiritul teoriei organiciste a substratului (lansată de Haşdeu), într-o amplă campanie de cercetare comparativ – istorică.
Statul, în viziunea gazetarului, trebuie dezvoltat nu pe o cale raţional-enciclopedistă, ci pe una naturală, neuitând nici o clipă de ,,misiunea istorică pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o din ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stâng al Dunării…”.
Misiunea românilor e definită de Eminescu astfel:,, Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării: aceasta e singura misiune a statului român”. De aici condamnarea elementelor alogene (care pun în primejdie mentalitatea şi spiritualitatea naţională) atât de patetic şi ,,rasist!” (Călinescu) exprimată în celebra Doină, adevărat manifest al ideologiei naţionaliste eminesciene.
coloana-infinitului,,Dacă pe acest pământ – zice Eminescu- va exista vreodată o civilizaţie adevărată, va fi aceea că va răsări din elementele civilizaţiei vechi”.
În ceea ce priveşte teoria etnogenezei noastre, cea privind simbioza daco-romană s-a impus aproape de la sine în cultură, istorie, literatură. Poate este interesant de observat că, în privinţa unei statistici realizate de mari filologi români şi străini, 60% din cuvintele limbii române (cu precădere cele din fondul principal de cuvinte al limbii române) sunt de origine latină, existând simbiotic şi un „fond nelatin” (L. Blaga), organic implementat în spiritualitatea noastră (care se mai revoltă „din când în când”!).
Avem, de asemenea, o bogată cultură populară, obiceiuri, datini, credinţe unice în spaţiul est-european, în care se păstrează acele „rites de passage” (A. Von Gennep), încărcate de „semnificaţii magico-rituale şi sensuri etico-filosofice”.
În specificitatea sufletului românesc – definită de mari gânditori români: L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, M. Ralea, Mircea Vulcănescu, M. Eliade, Petre Ţuţea ş.a. – străluceşte de departe spiritul latin, apreciat de un mare filosof al culturii drept armonios, echilibrat, raţionalist şi practic, considerând al lui pentru totdeauna tot ceea ce cucereşte. Îl vedem reflectat atât în literatura noastră, de la clasicii secolului al XIX-lea (V. Alecsandri, Alecu Russo, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, I. H. Rădulescu, Fraţii Golescu …) la marii scriitori ai modernităţii din secolul al XX-lea: Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, iar de la aceştia la postmoderniştii de după al doilea război mondial: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Cărtărescu…
*
Municipiul Târgu-Jiu se mândreşte cu Ansamblul sculptural realizat de sculptorul de geniu Constantin Brâncuşi, la Târgu-Jiu, realizat din Masa tăcerii, Aleea Scaunelor (30), Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului. Inaugurată la 27 octombrie 1938, Coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15 moduli octaedrici, respectiv având la extremităţile inferioară şi superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiţi mărgele de către Brâncuşi). În studiile de specialitate asupra acestui ansamblu monumental (unic în lume), s-au făcut referinţe în ceea ce priveşte Coloana Infinită, aducându-se cu proeminenţă în discuţie Columna lui Traian de la Roma. Înălţată în centrul capitalei imperiale, Columna traiană lasă peste istorie un mesaj nobil – cucerirea, colonizarea şi „romanizarea” Europei, menţionând aici că în timpul împăratului Traian Imperiul Roman cuprindea cea mai mare parte a lumii, Mediterana rămânând o mare internum, scăldând ţinuturile intrate sub stăpânirea Romei din Africa de Nord, Asia Mica, Grecia…
În basoreliefurile Columnei lui Traian de la Roma, – inaugurată la 12 mai 113 şi având o înălţime, fără statuie, de 39,83 m (cântată şi venerată de scriitorii latinişti români vreme de câteva veacuri) – se pot vedea scene cu daci şi romani, purtând tratative sau lupte, ba chiar portretele împăratului Traian şi al regelui Decebal.
Simbolistica acestor opere, de înălţimi nu tocmai egale, dar purtând acelaşi mesaj de verticalitate al cinstirii întru eternitate, reverberează peste veacuri o pildă impresionantă de solidaritate şi de conştiinţă identitară.
Implantată aici, în solul romanităţii orientale europene, Coloana Infinitului se înalţă ca un bastion de cultură şi spiritualitate, întruchipând multiple sensuri şi semnificaţii, cu ecouri din preistoria noastră geto-dacă până în actualitatea mesajului de regăsire identitară şi integrare europeană.
Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here