Lumini din veşnicia întunericului – Dascăli care au fost, pro memoria – Învăţătorul Aurel C. Ciurea

209

Omul de la catedră, învăţător sau profesor, are două mari datorii: să înveţe el necontenit şi să înveţe necontenit pe alţii, cu alte cuvinte, să înveţe pentru el, dar să ştie pentru toţi. Conştient de acest lucru, învăţătorul Aurel Ciurea a aşezat în prim-plan activitatea de pregătire profesională, pasiunea pentru lectură, fiind înconjurat permanent de cărţi.

A apărut pe lume la data de 16 octombrie 1933, în localitatea Ţicleni, judeţul Gorj, ca fiu al lui Constantin şi al Elenei.
La ursitori, mama sa, Elena, nu uită să-i pună, printre altele, cum era obiceiul, şi o carte, un caiet şi un creion, de care va avea parte toată viaţa.
Este elev al Şcolii Primare Tunşi între anii 1939 şi 1944, chiar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aşa că viaţa din primii ani de şcolar este umbrită de absenţa tatălui său, plecat pe front. În perioada 1945-1952, urmează cursurile gimnaziale şi liceale de la Şcoala Pedagogică din Târgu-Jiu, iar, după absolvire, este numit învăţător la Şcoala Generală Ţicleni. După efectuarea stagiului militar, lucrează doi ani la Sovrompetrol Foraj Ţicleni, în cadrul serviciului de cadre, apoi, începând cu anul 1957 şi până la pensionare, învăţător şi director la Şcoala Generală Nr. 2 Tunşi.
Înalt, cu părul şaten, uşor ondulat, cu o frunte înaltă, ochi albaştri, având ceva din seninul cerului, o faţă radioasă cu un zâmbet plin de farmec, un corp graţios, suplu, cu linii şi mişcări armonioase, cu un umblet plin de graţie, cu paşi mărunţi şi repezi. O strângere de mână caldă, însoţită de o privire binevoitoare şi o vorbă dulce, toate reprezintă o icoană a bunătăţii lui, principala particularitate caracterologică. De fapt, „Caracterul omului e tipărit pe faţa lui” (M. Eminescu). În toate împrejurările a dat dovadă de solicitudine, rectitudine şi cordialitate.
Era reverenţios cu oamenii de toate vârstele şi, altruist, era dispus în toate momentele să vină în sprijinul semenilor săi.
În anul 1956, se căsătoreşte cu Veronica Spătaru, din Licurici, fiică de învăţători, funcţionară la Petrol, apoi bibliotecară, o foarte bună gospodină. Vor avea doi copii: Valentin-Cristian şi Mihaela. Aurel Ciurea a venit pe lume cu multe daruri. Spirit inventiv, cu numeroase abilităţi, cu înclinaţii vădite spre domeniul estetic, spre alte arte: desen, muzică şi sculptură. Iubitor al naturii, a îndrăgit mult biologia, şi la toate acestea, se adaugă pasiunea pentru lectură. L-am cunoscut îndeaproape, fiindu-i coleg aproape doi ani, apoi, ca director al Şcolii Generale Ţicleni şi ca profesor la Liceul Industrial Ţicleni, am lucrat în aceeaşi urbe.
Învăţătorul Aurel Ciurea avea talent didactic, tact pedagogic, era conştient că elevii îl imită în toate manifestările lui de mentor, de educator, de aceea, a căutat permanent să fie un exemplu, atât în pregătirea profesională cât şi în conduita sa. Avea multă răbdare, mai ales că a lucrat şi cu elevi întârziaţi mintal şi nu-i lipsea acel optimism pedagogic necesar unui educator. Era un caracter prietenos, sociabil, comunicativ şi, mai presus de toate, ospitalier, ca urmare tot a bunătăţii sale.
Le-a pus condeiul în mână şi i-a introdus în universul cunoaşterii pe viitorii profesori şi scriitori, Nicolae Diaconu şi Miron Dobroiu, pe viitorii medici, Didel Vâlcea şi Vasilica Moroşanu. Şi exemplele pot continua.
Ca director, în relaţiile cu subalternii, a căutat permanent să creeze o atmosferă propice desfăşurării procesului instructiv-educativ. A dotat şcoala cu material didactic şi aparatură modernă. Bun gospodar, a împrejmuit şcoala, a amenajat un mic parc, a construit şi înfiinţat o grădiniţă pentru preşcolari în incinta şcolii, a introdus apă curentă în şcoală, a înjghebat o mică sală de sport şi un muzeu, a construit monumentul „Tudor Vladimirescu” şi a săpat o fântână. Şcoala este străjuită de un stejar falnic, plantat de învăţătorul Aurel Ciurea, în 1957, anul debutului său didactic la Şcoala Primară Tunşi. A organizat cu elevii drumeţii, excursii în judeţ şi în ţară, expediţii în Carpaţi, i-a însoţit în tabere şcolare. I-a plăcut să meargă apostoliceşte în mijlocul naturii, dornic să domine înălţimile muntoase, pentru a privi în toate zările.
A participat, alături de colegi, la toate acţiunile culturale şi de interes obştesc. S-a bucurat de stimă şi respect din partea elevilor şi a părinţilor.
Cei doi fii ai săi, Valentin-Cristian şi Mihaela, au urmat acelaşi traseu şcolar, devenind învăţători. Numai că fiica sa, Mihaela, o fată frumoasă, cuminte şi deşteaptă, moare într-un accident stupid, la vârsta de numai douăzeci de ani, aproape de locuinţa părintească. O mare nenorocire s-a abătut asupra familiei. Trupul inert şi neprihănit a fost îmbrăcat cu toată ţinuta unei mirese. Aşa de frumoasă era, că părea ca o zână. Ce păcat că era o mireasă a morţii! Mi-amintesc că, în scurtul necrolog rostit, am început cu următorul enunţ: „ Pe data de 2 iulie 1979, în plină zi, a căzut o stea”. Învăţătorul Aurel Ciurea a trecut cu înţelepciune peste această mare lovitură a vieţii, nu a cedat acestei nenorociri, deşi faţa-i era mereu tristă, iar zâmbetul abia perceptibil nu mai avea farmecul de altădată.
Pentru actvitatea sa didactică şi extraşcolară a fost medaliat în două rânduri, iar Ministerul Învăţământului i-a acordat titlul de „Învăţător evidenţiat”.
Multe din darurile sale le-a moştenit fiul său, Valentin-Cristian, tot învăţător, autorul unor cărţi de beletristică şi documentare.
În vara anului 2002, învăţătorul Aurel Ciurea trecea în lumea de dincolo, în urma unui atac cerebral. Pe timpul spitalizării de câteva săptămâni, la Târgu Jiu, i-a stat la căpătâi nora sa, Victoria, profesoară de chimie. Semn că iubirea a fost reciprocă. Era o recunoaştere a comportamentului ireproşabil faţă de noră. A plecat în veşnicie cu mulţumirea sufletească produsă de cei trei nepoţi tot unul şi unul. Cât de mult s-ar bucura, dacă ar trăi, să-i vadă pe cei trei urmaşi din partea fiului, toţi ajunşi titraţi: Cristian, medic ortoped în Franţa, Mihai, lector doctor la Facultatea de Teologie a Universităţii Craiova, iar mezinul, Valentin, la masterat în limbi străine! Ar fi şi străbunic.
O vizită la Şcoala Primară Tunşi ne-ar prilejui frumoase amintiri şi o întâlnire cu înfăptuirile acelui dascăl care a fost, Aurel Ciurea, pro memoria. Am vizita şi micul muzeu ce-i poartă numele, Ad perpetuam rei memoriam. Poate că am găsi şi oclipă de răgaz să-i vedem cataloagele şi matricolele completate de acest apostol. Şi, în fine, ne-am odihni un pic şi la umbra falnicului stejar ce-şi arogă superioritatea în curtea şcolii, stejar plantat de Aurel Ciurea la debutul apostolatului (1957).
Iartă-mă, Aurele, că ţi-am tulburat somnul cel de veci şi fie ca amintirea ta să aparţină veşniciei!
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here