Spre sfărșitul deceniului al cincilea din secolul trecut, localitatea Țicleni devenise un puternic centru petrolier, astfel că mulți tineri, absolvenți ai unor școli profesionale, încadrați în muncă, doreau să-și continue studiile liceale. Cu sprijinul profesorului Dumitru Ciocârlie, pe atunci inspector-șef, se înființează o secție serală funcționând pe lângă Liceul Teoretic Târgu- Cărbunești, viitorul “Tudor Arghezi”.
În anul 1960, au venit , prin repartiție guvernamentală, trei profesori din centre universitare diferite: Constantin Gârbea, de limba rusă, București, Ana Pârâianu, științele naturii – geografie, Cluj, și Constantin Iacob, limba și literatura română, Iași. Toți trei formau catedra prin completare la școala generală. Împreună cu profesoara Elena Șofei, specialitatea matematică, venită cu un an în urmă, de la Facultatea de Matematică a Universității București și soții Uncheașu, formează o echipă care, în scurt timp, avea să-și capete notorietatea. Profesorul Constantin Iacob a apărut în viață la 30 septembrie 1936, în localitatea Tomșani, județul Vâlcea, în imediata vecinătate a orașului Horezu. Venea dintr-o familie modestă cu șapte copii. După ce termină școala primară și gimnazială în localitatea de baștină, continuă cursurile liceale în orașul Râmnicu-Vâlcea, numărându-se printre elevii de frunte. De mic copil, visul lui era sa ajungă dascăl, așa că va urma cursurile Facultății de Filologie a Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pe care o absolvă cu brio, având ca profesori pe renumiții Alexandru Dima și Constantin Ciopraga. Fusese coleg cu Marin Sorescu. Înalt, robust, cu umeri largi, lat în spate, cu părul negru, cârlionțat, un brunet cu ochii verzi, îmbrăcat cu un sacou si pantaloni de culoare gri. Așa l-am cunoscut. După un timp, aveam să constat că trupul, intelectul și sufletul trăiau în bună armonie. Conștient că profesorul e producător de valori sprituale și umane, că studiul nu se termină odată cu absolvirea facultății, iar autodidaxia este cheia de boltă pentru respingerea rutinei, profesorul Constantin Iacob se abonează la toate revistele de specialitate și, după câțiva ani, pereții camerelor vor fi dublați de cărți. A înțeles că educația se face cu iubire, dar și cu severitate, de aceea, era exigent în primul rând cu sine, apoi cu elevii. Și cum nimic nu este mai contagios decât exemplul personal, această lecție fară cuvinte va deveni regula sa de viață. Caracter disciplinat, sociabil, prietenos și politicos, lupta permanent pentru menținerea disciplinei și ordinii în școală. Tip coleric, chiar dacă se mânia ușor, nu știa ce este ura sau invidia. Avea o expresie:”Supărările iubirii sunt ca ploile de vară”. Lacom de iubire și de unele plăceri ale vieții, probabil și ca o presimțire că viața-i va fi prea scurtă. Pe vremea aceea, deși aveam salarii modeste, nu-și găsea locul așa-zisa didacticofagie, prezentă în învățamântul de azi, așa că, împreună cu profesorul Constantin Iacob, făceam meditații gratuite în școală, cu toți elevii, aceasta, numai din dorința de a asigura reușita acestora la examenele de admitere în școlile de grad superior și pentru prestigiul școlii. Iubit de elevi și stimat de părinți, s-a dovedit a fi și un bun gospodar și manager, în calitate de director adjunct. Participant activ la cercurile pedagogice de specialitate și la ședințele Filialei Tărgu- Jiu a Societății de Științe Filologice, numele său va căpăta un renume în învățământul gorjean. La Școala Generală Țicleni, își va găsi și perechea, în persoana profesoarei de matematică, Ana Coricovac, o fată frumoasă și deșteaptă, căreia destinul nu i-a fost deloc prietenos, chiar de la vârsta prunciei, fiind crescută de bunici, pentru că tatăl i-a murit in Al Doilea Război Mondial, iar mama, nu mult după ce i-a dat naștere. Era un cuplu fericit. Amândoi erau preocupați de autoperfecționarea profesională, lucrau cu rațiunea și cu inima, ținând la prestigiul lor de dascăli și astfel nu întârzie să se bucure de respect și popularitate în învățământul din județul Gorj. Dar fericirea a fost de scurtă durată, pentru că, la data de 19 octombrie 1973, după ce în cursul dimineții împărțiserăm orele de limba și literatura română de la liceul înființat în același an, profesorul Constantin Iacob a plecat la Craiova, la un important meci, cu un prieten care avea motocicletă. Drumul de întoarcere i-a fost fatal. Un camion de la Petrol, fără a semnaliza, le-a tăiat calea în localitatea Coțofeni. Ajunși la spital, fiind un om puternic și cu suflet nobil, deși avea ficatul zdrobit, i-a îndemnat pe medici să-și îndrepte atenția spre tovarășul său de drum. În timp ce acesta a scăpat cu viață, profesorul trecea “de-al lumii hotar”. Uleiul din candela vieții sale se sfârșea la numai 37 de ani. A doua zi era duminică. Urma să ne întâlnim la școală pentru unele treburi gospodărești. În timp ce mă îndreptam spre școală, însoțit de fiica celeilalte victime a accidentului, o asistentă de la Staționarul Țicleni ne anunța sinistra veste: “Viorico, profesorul Iacob este mort, iar tatăl tău este grav accidentat”. Vestea a căzut ca un trăsnet. Colegii aflați la școală au încremenit într-o tăcere prelungită. Puține cortegii funerare au avut amploarea celui care-l conducea în veșnicie pe profesorul Constantin Iacob. Semn că locuitorii urbei Țicleni l-au prețuit, iubit și stimat. În toamna anului 2013, se vor împlini patru decenii de când trupul lui s-a risipit în pulberea pământului, dar faptele lui au rămas în conștiința generațiilor de elevi pe care le-a educat. Mulți dintre ei, aflați acum în prag de pensie, afirmă cu mândrie: „Am făcut limba și literatura română cu profesorul Iacob”. Inimă puternică, oțelită de-atâtea necazuri, oferite de soartă, cu sufletul răvășit, soția va respecta întocmai rânduielile creștinești, iar peste câțiva ani, educată în spiritul unei moralități de la care nu face niciun compromis și indignată de un comportament nelalocul lui din partea unui apropiat al soțului răposat, decide să-și refacă, cu greu, ce-i drept, căsătoria. Necazurile mereu ivite în cale-i au făcut-o să înțeleagă cu adevărat sensul vieții, că „Cel ce are un de ce pentru ca să trăiască, poate îndura aproape orice”(Nietzsche). Cel de-al doilea soț, Titu Olaru, ofițer de carieră, un caracter nobil, distins, i-a oferit mai mulți ani de fericire, dar și acesta a trecut în lumea umbrelor. În prezent, profesoara Ana Olaru, pensionară, septuagenară, este nevoită să-și împartă lacrimile între cele două morminte ce ascund două comori de iubire. Și pentru supraviețuire, a găsit modalitatea de a-și descătușa sufletul în cele două cărți apărute(“Părți din mine” și ”Căutări”) și într-un jurnal prin care “comunică” cu cei doi soți intrați în cele eterne, ad patres.
Constantin E. Ungureanu
