Pericopa Evanghelică a celei de-a treia Duminici a Sfântului şi Marelui Post ne aduce în faţa ochilor minţii Sfânta Cruce, “altarul” jertfei mântuitoare care ne arată că suntem la mijlocul unei călătorii spirituale ce presupune eforturi sufleteşti şi trupeşti, iar Crucea Mântuitorului ne este sprijin, întărire şi speranţă care ne ajută să vorbim în sens spiritual de crucea vieţii fiecăruia dintre noi!
Dar, pentru ca aceasta să aibă sens, trebuie să ne raportăm întotdeauna la Crucea jertfei Mântuitorului, Crucea prin care ne-a adus mântuirea la întreaga omenire, asemănată cu pomul vieţii din mijlocul raiului!
“Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”!
Demn de luarea noastră aminte este îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze Lui, pentru că mai apoi Mântuitorul întreabă: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea aceasta, dacă îşi pierde sufletul său?”. Iată, mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca. Deseori, în suferinţa şi în slăbicunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci, fiecare va voi unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor. Evanghelia ne îndeamnă ca fiecare să se lepede de sine, adică, să nu mai facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu, să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos. Aici, crucea poate însemna o suferinţă, neputinţă, neîmplinire, o încercare, o recunoaştere a limitelor noastre, a finitudinii condiţiei umane, dar şi o permanentă răstignire între idealul propus şi rezultatul obţinut, “căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Pentru unul crucea este o boală sau o patimă nevindecată, pentru altul crucea este neîmplinirea unui ideal! Pentru unul crucea poate fi o stare nedorită, pentru altul crucea poate fi o chemare neînţeleasă. În multe feluri se poate traduce cuvântul cruce, privit duhovniceşte, când îl referim la propria noastră viaţă. Evanghelia Duminicii acesteia renaşte speranţa în suflet! Sfânta Cruce este o Evanghelie a speranţei, fiindcă, recunoscând noi povara sau neputinţa noastră, o aducem la Hristos, ca El să ne ajute să o purtăm. Astfel, neputinţa noastră va fi integrată în prezenţa iubirii Sale milostive, atotputernice şi smerite.
“Suferinţa este o schimbare trăită de om; este un mod de a deveni”!
Să lăsăm ca El, Hristos-Doctorul, să lumineze viaţa noastră, să vindece neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, să ne ajute să purtăm crucea spre înviere. Cu alte cuvinte, necazul, încercarea, neputinţa pe care le avem uneori, nu trebuie să ne despartă de Dumnezeu sau să ne îndepărteze de El, ci să devină motive în plus pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Necazurile, încercările şi suferinţele noastre nu ne lasă neutri niciodată. Nimeni din cei care trec prin suferinţă şi poartă o cruce grea, nu pot fi oameni neutri sau indiferenţi în raport cu sensul şi taina vieţii. Necazul şi suferinţa pot să ne apropie sau să ne îndepărteze de Dumnezeu! Credinţa pe care o mărturisim fiecare dintre noi, nu trebuie să rămână o simplă declaraţie, o simplă acceptare teoretică a divinităţii, ci o adevărată dăruire, a asumare concretă a Crucii, a jertfei, a suferinţei şi a încercărilor vieţii. Este o responsabilitate plină de încercări pe care creştinul trebuie să şi-o asume cu de la sine voie, cu orice risc, iar cel care se va ruşina de condiţia sa creştină, se leapădă singur de Hristos. Însuşi Mântuitorul subliniază atât de bine acest adevăr, subliniind că asumarea credinţei este un act liber, neimpus de nimeni. Şi în credinţă, ca şi în toate celelalte aspecte ale vieţii sale, omul rămâne o fiinţă liberă! Unii vorbesc, în acest sens, despre liberul-arbitru! Iată, asumarea Crucii este asumarea suferinţei, aşa cum Însuşi Mântuitorul a suferit pentru noi. Iar, o lepădare a egoismului şi o urmare a lui Hristos, o acceptare a suferinţei pentru înţelegerea bucuriei Învierii(“Suferinţa este o schimbare trăită de om; este un mod de a deveni”) este o creştere în credinţă, cu convingerea că suferinţa nu este realitatea ultimă. Realitatea ultimă este Dumnezeu, iar toate suferinţele vor dispărea odată cu viaţa veşnică, mai ales că aceasta este Crucea care ne leagă de ceea ce semnifică doar credinţa şi speranţa noastră în Dumnezeu-Iubire!
“Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, Sfântă învierea Ta o lăudăm şi slăvim”!
Dacă în vremurile primordiale omul a căzut în păcat prin încălcarea poruncii cu privire la pomul vieţii, prin “pomul Crucii” omului i-a venit mântuirea, izbăvirea din moarte şi din păcat. Prin actul mântuitor al jertfei Lui Iisus, Crucea devine mai mult decât un simplu obiect de tortură, devine însuşi simbolul acestei mântuiri divine şi simbolul nepieritor al credinţei noastre, un simbol care ne arată adevăratul sens al existenţei noastre pe acest pământ bântuit de stihiile crizei şi ale secularizării! Dar, de ce vorbim despre Cruce şi despre Înviere în Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce în mijlocul Postului? De ce Biserica a rânduit ca să fie pomenită Crucea în mijlocul Postului Sfintelor Paşti şi să fie deja amintite Sfintele Patimi ale lui Hristos şi Slăvita Lui Înviere? Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paşti este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci, celei de viată făcătoare. Pentru că păcatul neînfrănării (nepostirii) şi al neascultării lui Adam se îndreaptă prin înfrânare sau postire faţă de cele materiale şi prin ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu! Aceasta înseamnă că cine îşi ia crucea sa şi îi urmează lui Hristos, de fapt, se pregăteşte pentru Înviere. Dacă ne dăruim lui Hristos în iubirea smerită a rugăciunii pentru semenii noştri şi în iubirea faptelor bune pentru ei, lumina sau harul Învierii intră tainic în sufletul nostru prin Cruce, adică, prin răstignirea egoismului din noi, pentru a ne deschide sufletul spre iubire sfântă, smerită şi darnică! Noul Adam, Iisus Hristos, făcându-Se ascultător până la moarte şi pecetluind moartea pe Cruce, ne-a dăruit Pomul Vieţii, El însuşi fiind Pomul vieţii, care Se dăruieşte nouă în Sfânta Euharistie! Vederea şi cinstirea Sfintei Cruci, însoţite de cântarea: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim” ne întăresc în nevoinţa noastră duhovnicească şi în urcuşul nostru interior spre Înviere. Nici în noaptea de Paşti, Crucea nu dispare, ci alături de ea se adaugă o lumânare, lumânarea învierii, iar când preotul spune în auzul tuturor: “Hristos a înviat!”, el arată Crucea luminată de Înviere.
Profesor, Vasile GOGONEA
