Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa «pietre vii» “îngerii” – Dumnezeu călăuzește Corabia Vieții pe marea cea mare

142

În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 9-a după Rusalii se vorbește despre Umblarea pe mare a Mântuitorului Iisus Hristos și potolirea furtunii, ca o laudă întru Slava Celui Ce stăpâneşte marea şi cu mâinile Sale iubitoare de milostivire ridică din adâncul mării deşertăciunilor pe cei căzuţi prin neascultare de poruncile Sale.

Dar, parabola aceasta, în complexitatea ei, se impune și ca un semn că Dumnezeu este Cel Care călăuzește Corabia Vieții pe marea cea mare.Poate că se cuvine să trecem dincolo de simpla descriere a faptelor concrete prezentate de către Evangheliști cu lux de amănunte, ca să pătrundem și mai bine rezonanța lor, pentru că toate întâmplările şi faptele în care se revelează minunile Mântuitorului Iisus Hristos au o semnificaţie deosebită pentru toate veacurile, iar existența Sa pământeană, cu toate amănuntele ei legate de săvârșirea atâtor minuni, păstrează o permanentă actualitate peste curgerea vremii.

Mântuitorul îl apucă şi-i zice: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?
Pericopa Evanghelică a celei de-a noua Duminici după Rusalii, ne istoriseşte, prin Evanghelistul Matei, o minune plină de semnificaţii deosebite pentru viaţa noastră de fiecare zi. Dar, parcă nici o întâmplare din viaţa de pe pământ a Mântuitorului nu conţine împrejurări mai pline de învăţăminte pentru noi, cei de azi, ca ivirea Sa neaşteptată pe Marea Tiberiadei din Galileea, în timpul nopţii, într-un moment când corabia în care se găseau apostolii era purtată încoace şi încolo de valuri furtunoase, din pricina unui vânt potrivnic. Ni se spune că Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii Săi să urce pe corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt. Iar El s-a suit în munte, în singurătate, să se roage (Matei 14, 22). Dar, pe la miezul nopţii, o furtună s-a ivit pe mare, şi corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. Și în vreme ce apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte, îi văzu în primejdie şi porni spre ei pe deasupra valurilor. Aproape speriați de primejdia în care se aflau, apostolii nu mai ştiau ce este cu ei, şi în loc să-L recunoască pe Iisus, strigau înspăimântaţi: “Vai, iată o nălucă”! Atunci, Domnul Iisus se grăbeşte să-i liniştească şi făcându-le semn cu mâna, le zice: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” (Mat. 14, 28). Văzându-L pe Iisus, Apostolii şi-au venit în fire din acea groaznică spaimă, iar Sf. Petru, mai îndrăzneţ, dar şi mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune: “Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”! “Vino!”, i-a zis Mântuitorul. La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă şi a pornit spre Domnul. Vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau şi-l coborau, fără să le poată înfrunta. Înfricoşat că puterile lui nu i-ar putea fi de ajuns ca să biruiască furia valurilor, Petru și-a încetinit mersul, a simțit că îl părăsesc puterile, că-i slăbesc mâinile şi picioarele şi că se prăbuşeşte în adânc. “Doamne, mântuieşte-mă” (Mat. 14, 30), a strigat el îngrozit. Mântuitorul, văzându-l în primejdie şi auzindu-i rugămintea, întinzându-i mâna grabnic, îl apucă şi-i zice: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?
Şi suindu-se în corabie, s-a potolit furtuna! Dar, s-a mai întâmplat şi altădată ca mica lor corabie să fie surprinsă de furtună pe valurile mării, când Iisus era cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântaţi de valuri, ei L-au deşteptat, spunându-i: “Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Şi atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este frică, puţin credincioşilor”, şi a certat marea şi vântul şi s-a făcut linişte deplină. “Cine este Acesta – se întrebau ei – că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Mat. 8, 27)! Oare, ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este Împăratul atotputernic al întregii firi, că El nu este numai al lumii omeneşti, ci al întregului univers. Chiar şi valurile îl ascultă şi se liniştesc la porunca Lui, iar oamenii nu-L ascultă întotdeauna!

Hristos se îndreaptă spre noi şi strigă: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!”
Lumea este ca o mare furtunoasă, plină de valuri ce ne ameninţă cu pierzania şi cu moartea. Viaţa noastră este nestatornică şi plină de primejdii, ca o corabie purtată încoace şi încolo de vânt şi furtună. Se întâmplă că interesele, ambiţiile, patimile şi poftele noastre trupeşti ne poartă ca pe nişte jucării, că sufletul nostru este un noian de nelinişti şi frământări în care binele şi răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării. Însăşi Biserica lui Hristos este asemenea unei corăbii ce pluteşte pe această mare furtunoasă. Ea a avut peste veacuri, şi mai are, încă, de luptat cu valurile furtunoase ale mării lumeşti secularizate! Peste toate acestea apare Izbăvitorul, Domnul Iisus Hristos, care se îndreaptă spre noi şi strigă: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi”! El apare mereu în furtunile vieţii, aşa cum le-a apărut ucenicilor cuprinşi de groază şi frică, prin acest cuvânt extraordinar, “îndrăzniţi”, care se adresează şi nouă, celor de astăzi, ne încurajează în necazurile noastre, ne umple sufletul de optimism, de curaj, de dorinţa de a acţiona şi a depăşi orice situaţie critică în care ne-am afla. Cuvântul acesta minunat este și ca o chemare la o cercetare a noastră, o coborâre în lăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conştiinţă: cum stăm, fiecare dintre noi, cu viaţa duhovnicească, cu credinţa noastră, cu faptele noastre, cu creştinismul nostru. Dacă ne facem un astfel de examen, vom constata ce deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem şi credem că suntem şi ceea ce suntem în realitate. Sunt, fireşte, mulţi dintre noi care nu-şi pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpâneşte, fie din necredinţă, indiferenţă, fie din cauza fricii, fiindcă, din câte suferinţe ne încearcă, puţine sunt mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credinţă! Evanghelia Duminicii acesteia ne vorbește despre afundarea în marea vieții zbuciumate, pe de o parte, dar, pe de altă parte, ne reîncredințează, într-un mod magistral, de faptul că Domnul Dumnezeu este scăparea noastră, având aici ca exemplu concret pe Sf. Petru, care a strigat, în momentul când se afunda: “Doamne, mântuiește-mă”! Și Domnul i-a amintit, în fața temerii sale justificate, când valurile se năpusteau spre el, că atunci când nu mai e nicio scăpare, credința în El ne mântuiește! Într-o astfel de situație pe care suntem îndreptățiți să o socotim dramatică, suntem puși față în față cu limitele noastre și, în același timp, prin credința în Dumnezeu, suntem ridicați peste ele. Așa cum constatăm că avem atâtea necazuri, toate la un loc și fiecare în parte ne pun față în față cu limitele vieții noastre.

Hristos ne propune mântuirea prin Credință și prin îndrăzneala credinței
În multe situații ne simțim părăsiți, ne scade cheful de viață și entuziasmul față de ceea ce facem, suntem ca niște animale în cușcă, pentru că teama, grija, lipsurile ne secătuiesc forța mentală și fizică. Dincolo, însă, de toate acestea, credința noastră, care presupune un efort interior imens, o mobilizare interioară uluitoare, e singura care ne face să trecem, ca pe o punte, peste această stare grea a vieții noastre, a celor care suferim tot felul de privațiuni și dureri. Încredințându-ne viața în mâna Lui Dumnezeu, realizăm tot mai mult că aceasta înseamnă simțirea harului Său în viața noastră. Încredințarea vieții noastre lui Dumnezeu înseamnă să mergem și noi pe marea zbuciumată a vieții acesteia, fără ca să ne afundăm în durerea mistuitoare a grijii pentru ziua de azi și de mâine. Să fim pe deplin conștienți că a claca în fața grijilor și a performanțelor tot mai inumane care ni se cer, înseamnă a căuta calea pieirii ori a te resemna ca un pion inutil. Domnul Iisus Hristos ne propune, însă, altceva, mult mai profund și mai realist: mântuirea prin Credință și prin îndrăzneala credinței. Ne propune să mergem mai departe, chiar dacă ni se pare imposibil acest lucru, chiar dacă toate lucrurile ne stau împotrivă, chiar dacă, în mod aparent, nu mai avem putere să luptăm pentru viață și pentru aspirațiile noastre. Iar dacă ne luăm îndrăzneala de a ne lăsa în mâna Lui Dumnezeu, se produce o mare schimbare în lăuntrul nostru, simțim că nimic nu ne mai atinge, chiar dacă greutățile, în primă fază, sunt tot la fel de mari. Pentru că atunci, ca și Sfântul Petru, simțim că piatra credinței nu ne afundă, ci ne face să mergem pe deasupra grijilor, a fricilor care ne urmăresc, pentru că nu suntem singuri. Mesajul Evangheliei acestei Duminici ne convinge că nimeni nu ne poate scoate din mâna Lui Dumnezeu, dacă ne dăm Lui cu toată credința și statornicia noastră. Cu toată apăsarea lor, greutățile care ne împresoară din toate părțile sunt mari și multe, dar El ne aduce oamenii și resursele de care avem nevoie, creează situațiile în care viața noastră se împlinește.Vedem prea bine că furtunile vieții, adică grijile cumplite, necazurile, patimile de tot felul, ne fac să ne temem, să avem mai puțină credință și îndrăzneală la Dumnezeu și să ne afundăm în valurile care ne sorb în apa disperării. Și vremurile noastre sunt astfel de vremuri potrivnice vieții cinstite, oneste, pentru că sunt pline de uragane, de știri rele, încât mâine nu știi de unde vei mai avea bani să trăiești minimalist, ca să nu mai spunem de lucrurile deosebite pe care ni le dorim fiecare dintre noi! În timp ce unii își permit să se relaxeze, să ducă o viață confortabilă, alții nu au cu ce să supraviețuiască. Iar supraviețuirea aceasta, ne face să ne gândim mai puțin la suflet, ci, mai mult la trup. De aceea, ne afundăm în apa grijilor și ne facem tot mai mici la suflet, pentru că grija zilei de mâine parcă ne depersonalizează, dar nu ca într-o predanie apofatică sau o lepădare de sine, ci, mai mult ca o golire de conținut!
Profesor, Vasile GOGONEA


 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here