Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeul postului, iertării, smereniei şi al rugăciunii

79

În Pericopa Evanghelică a Duminicii izgonirii lui Adam din Rai sunt evocate cu atâta limpezime şi coerenţă principalele coordonate ale credinţei noastre în Dumnezeu, începând cu austeritatea şi rigoarea postului în care vom intra de acum înveşmântaţi cu necuvintele pline de har ale nerostirii prin viu grai, continuând cu iertarea “greşealelor greşiţilor noştri” cei văzuţi şi cei nevăzuţi dimprejur, cu adânca şi nepătrunsa linişte sufletească a smereniei şi a deplinei ascultări, pentru a încheia cu marea taină a rugăciunii către Bunul Dumnezeu, pentru că toate acestea şi fiecare în parte reflectă cotidianitatea ritmului vieţii noastre ortodoxe timp de şapte săptămâni, până la Învierea Domnului!

Iertarea “greşiţilor” este o milostenie şi o grijă atentă pentru sufletul nostru
Vom vedea că toate acestea sunt lucruri care au o mare legătură internă sau care se cer a fi împreună trăite şi simţite laolaltă, pentru că ascultarea de Dumnezeu începe cu iertarea, cu dorința iertării din partea Lui Dumnezeu, vizavi de viaţa şi de faptele noastre, pentru că El ne învață întotdeauna să fim sensibili, atenți cu alții, dorind iertarea lor! Iar, până nu primim iertarea lui Dumnezeu, care ne înmoaie inima şi ne umanizează sufletul, poate nu știm cum să ne manifestăm firesc, sensibil față de aproapele nostru. În toată amplitudinea ei purificatoare, iertarea “greşiţilor” este o milostenie şi o generozitate, o grijă atentă pentru sufletul lor și al nostru, mai ales că grija aceasta de a ierta și de a te ruga pentru întreaga umanitate e o grijă de conștiință, izvorâtă din adâncul ființei noastre, și care se naște din iertarea Duhului Sfânt şi a Sfintei Treimi! Și cum am putea să mai fim insensibili, când iertarea Lui Dumnezeu şi mila Lui față de multele noastre păcate, curățirea lor din profunzimea cea nepătrunsă a sufletului nostru poate ne-a schimbat inima, adică ne-a făcut-o plină de har, cu gândul Lui Dumnezeu în ea? De aceea, credem că e bine să învățăm de la Dumnezeu “lecţia iertării” ca să știm cum să ne mântuim! În multe privinţe, cultura credinţei noastre ortodoxe socoteşte ascultarea ca fiind o atitudine contrară afirmării personalităţii cuiva, mai ales când este asimilată disciplinei minţii, când este acceptată în relaţiile de serviciu impuse de regulile sistemului. Toată lumea socoteşte că este firesc şi normal ca într-o instituţie să funcţioneze o ierarhie, iar cei aflaţi pe posturi inferioare să asculte de cei care se află pe locurile superioare. E bine ştiut că lucrul acesta funcţionează, de asemenea, în armată sau în oricare structură militarizată, pentru a completa că se mai vorbeşte şi despre ascultarea copiilor de părinţi, a elevilor de profesori sau a ucenicului de maestrul său! Reflecţiile Pericopei Duminicii acesteia au în vedere ascultarea omului de Dumnezeu, pentru că vorbim, nu de puţine ori, despre această ascultare, dar sunt puţini cei care se străduiesc să se aşeze în ea şi care adâncesc motivaţiile, semnificaţiile şi finalitatea acestei ascultări pentru ei înşişi.

“Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit să pierd fericirea Raiului”
Desigur, subiectul este cu atât mai actual, cu cât duhul lumii, care exercită presiuni continue şi puternice asupra noastră, a tuturor, este contrar ascultării omului de Dum-nezeu şi îndeamnă la asumarea unei autonomii ce se plasează uneori la antipodul ascultării. Şi putem astfel înţelege că tocmai neascultarea lui Adam aduce cu sine căderea din relaţia cu Dumnezeu şi pervertirea firii omeneşti, mai ales că toţi oamenii vor moşteni această fire decăzută, afectată de separarea de Dumnezeu prin neascultare. Ce minune s-a petrecut, Doamne, că ridicarea oamenilor din starea de neascultare va fi săvârşită de către Dum¬nezeu prin trimiterea Fiului Său în lume, iar cu acest prilej importanţa ascultării ca element esenţial pentru recuperarea şi rămâ¬ne¬rea în relaţie cu Dumnezeu este subliniată în viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos! Deci, iată-ne ajunşi în pragul marelui post, pentru că aceasta e ultima Duminică de la Domnul, care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a izgonirii lui Adam şi a Evei din Rai. Dar, să sintetizăm şi motivele pentru care ni se aminteşte despre izgonirea lui Adam din Rai şi pentru ce ni se spune nouă, cât de rea este neînfrânarea de la mâncare şi ce urmări grozave are păcatul lăcomiei. Sfinţii noştri părinţi ne spun că izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt înţeles, fiindcă, după ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Vom auzi în cântările de la strană cuvintele prin care Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: “Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea Raiului, vai, mie, ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintâi?!”, ca o invocare patetică a smereniei şi a iertării. Vom intra în postul cel mare al sfintelor patimi şi pe undeva începe să se zărească străluminând Crucea răstignirii, deoarece Fiul lui Dumnezeu, Mieluşelul cel nevinovat, voieşte să se răstignească, din dragoste mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, îşi dezbracă podoabele şi veşmintele strălucitoare, îndemnând pe toţi fiii săi şi aducându-le aminte că au sosit zilele înfrânării, ale înnoirii sufleteşti şi ale pocăinţei, ale iertării, smereniei şi rugăciunii!

Satana, care, “ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită”
Biserica ne cheamă la nevoinţă, fiindcă avem şi vrăjmaşi, iar cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt trei: primul este trupul cu dorinţele lui rele, al doilea este lumea cu spaimele şi farmecele ei, iar al treilea este satana, care, cum zice Apostolul Petru, “ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită”, iar noi, aşadar, suntem chemaţi la un război duhovnicesc în care armele pe care ni le recomandă Sfânta noastră Biserică în această perioadă sunt: postul, rugăciunea, milostenia şi iertarea! În câteva cuvinte, să încercăm să desluşim cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos Care spune: “unge capul tău şi faţa ta o spală”, cuvinte rostite atât de hotărât, cu înţelesul lor lăuntric profund, deoarece, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc şi la faţa cea trupească, de bună seamă că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa atunci când postim, ci, El ar fi spus că acesta este un lucru de mică importanţă şi lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, ca să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa! E cât se poate de limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înţeles tainic, iar cel care judecă această poruncă a lui Hristos, doar sub înfăţişarea ei de suprafaţă şi începe, mai ales atunci când posteşte, să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, va cădea în chipul celălalt al făţărniciei. El va pune înaintea oamenilor postirea sa, însă într-un chip diferit. Dar, Domnul tocmai aceasta a căutat să ne înveţe în chip lămurit, ca să nu facem doar o paradă a faptelor noastre! Iar, atunci, nu mai există nici o îndoială că această poruncă are şi înţelesul său lăuntric. Da, oameni buni, “capul” despre care se vorbeşte semnifică “mintea” noastră şi întregul suflet, iar uleiul înmiresmat cu care se unge capul semnifică Duhul Sfânt. Tocmai aceasta înseamnă: posteşte de toate gândurile cele rele şi înfrânează-te de la toate cuvintele neruşinate şi fără de folos. Dacă vrei să te schimbi, atunci umple-ţi mintea cu gândurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curăţiei, ale credinţei şi ale iubirii aproapelui, cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfânt. Să faci la fel şi cu limba ta, pentru că vorbirea şi mintea una sunt, fie că te înfrânezi în întregime de la vorbire, ori, dacă vorbeşti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului tău! Să faci la fel, omule, şi cu inima ta: posteşte de toată ura şi de tot răul, zavistia şi mândria, hula împotriva lui Dumnezeu şi a omului, leapădă-te de orice păcat şi poftire păcătoasă, patimă şi dorinţă, înfrânează-te de la toate astea şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să semene în inima ta plantă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu, floare cerească a cununei sufletului îndumnezeit!

Cuvintele “unge capul tău” te îndeamnă să stăpâneşti omul tău lăuntric
Prin clipele trăite în aceste şapte săptămâni, să faci la fel cu voia sufletului tău, posteşte şi te fereşte de la fiecare lucru păcătos şi de la fapta păcătoasă, înfrânează-te de la tot răul şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să ungă sufleul tău învârtoşat, cu uleiul înmiresmat al lui, să-i vindece rănile şi să-l întoarcă înspre Dumnezeu, să-l îndemne către lucrurile cele bune şi să-l umple cu setea pentru fiecare bună lucrare ce se află în Dumnezeu! Cuvintele “unge capul tău” te îndeamnă să stăpâneşti omul tău lăuntric, cel care este de cea mai mare însemnătate, şi opreşte-l de la fiecare rău, îndeamnă-l către tot ceea ce este bun! În schimb, cuvintele: “şi spală faţa ta” semnifică omul pe dinafară, omul trupesc, simţitor, trupul omului, fiindcă sufletul se arată lumii acesteia prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este faţa omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simţirile şi mădularele trupului arătăm lumii ceea ce gândim, ce simţim şi ce vrem, fiindcă limba transmite gândurile minţii, ochii arată simţămintele inimii şi picioarele duc la bun sfârşit scopul sufletului nostru! Minunatul îndemn: “Spală faţa ta” înseamnă să-ţi curăţeşti trupul tău de săvârşirea oricărui păcat, oricărei necurăţii şi oricărui rău. Mai înseamnă să-ţi înfrânezi simţurile de la tot ceea ce este de prisos şi primejdios, ca ochii să nu zăbovească prin amestecările acestei lumi, ca urechile să fie ferite de la toate cele care nu slujesc mântuirii sufletului, să ne înfrânăm limba şi stomacul, ispita să nu ne ducă în păcat, la petreceri prosteşti, la distracţii fără de Dumnezeu! De acum, omule, să lupţi mai hotărât împotriva tuturor acestora, să zideşti din trupul tău o adevărată biserică pentru sufletul tău, nicidecum să nu fie o cârciumă de la marginea drumului, unde se adună tâlharii ca să-şi împartă prada şi să-şi facă planuri pentru noi atacuri, ci, sufletul tău să devină Biserica Dumnezeului Celui Înviat în marea Duminică a Paştilor!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here