Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeul nostru este Dumnezeul rânduielii, al ordinii şi al iertării, nu al indisciplinei, nu al neorânduielii apăsată de umbra păcatului!

995

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză); Ap. Romani 13, 11-14; 14, 1-4; Ev. Matei 6. 14-21, putem spune că are multe şi profunde semnificaţii pentru a înţelege motivele căderii din Rai a lui Adam, strămoşul nostru, ca şi motivele pentru care a fost izgonit din Rai, tocmai pentru a realiza faptul că este important, nu numai substratul căderii, dar, şi începutul ridicării din păcat, fiindcă această Duminică, deşi s-a numit Duminica Izgonirii lui Adam şi a Evei din Rai, se mai numeşte şi Duminica Iertării, pentru că noi ne cerem iertare unul de altul, iar Bunul Dumnezeu, ca o realitate inconfundabilă, pe acela care n-a binevoit să respecte rânduiala Sa, l-a izgonit din Rai, pentru a ne aminti, tuturor, că neomul care nu vrea să ierte, nu vrea să aibă pace cu aproapele, nu vrea să postească, nu vrea să se roage, nu vrea să facă metanii, nu vrea să citească la Psaltire, deci, nu vrea să facă rânduială, trăieşte în neorânduială şi Dumnezeu îl va izgoni din Rai, pentru că nu-şi mai are locul acolo, unde totul înseamnă rânduială, ceea ce, în final, ne ajută să credem că Dumnezeul nostru este Dumnezeul rânduielii, Dumnezeul nostru este Dumnezeul ordinii, deoarece rânduielile sunt spre binele nostru. Se cunoaşte din istorie, ca şi din cele petrecute în zilele noastre, că neorânduiala strică, rânduiala fiind definitorie în viaţa noastră, în sufletul nostru, iar, pentru aceasta, să ne gândim la ordine şi rânduială pe care le începem cu post şi le însoţim cu smerita rugăciune, cu metaniile, cu iertarea şi cu lucrarea faptelor bune, ceea ce nu reprezintă ceva deosebit sau excepţional în viaţa oamenilor, pentru ca noi să pătrundem faptul că Dumnezeul nostru este Dumnezeul rânduielii, Dumnezeul nostru este Dumnezeul ordinii şi al iertării, nu al neorânduielii apăsată de umbra păcatului!

,,De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru
Cel ceresc”!
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau a lăsatului sec de brânză încheie perioada pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post şi marchează începutul Postului însuşi, fiind hotarul dintre cele două perioade, dar nu separându le, ci, unind pe una cu cealaltă, iar, parcurgând această perioadă şi urmărind cu ochii minţii şi ai inimii textele biblice care sunt citite la Sfânta Liturghie în zilele de Duminică, atât cele din Apostol, cât şi cele din Sfânta Evanghelie, şi ascultând cântările pe care Triodul ni le oferă, descoperim pedagogia înţeleaptă, ridicată la rang de artă, şi trăirea duhovnicească profundă pe care alcătuitorii rânduielilor liturgice le-au avut la vremea lor şi la care ne cheamă în vremea zilelor noastre. Înainte de Duminica Ortodoxiei, când ne aducem aminte că Dumnezeu a biruit, că a venit şi a adus adevărul în lume, că a adus viaţă, şi viaţă cu belşug, bucurie şi iubire, pentru ultima dată ne adresăm unii altora pentru a ne cere iertare astfel: „Eliberează-mă de legăturile împletite de nevrednicia mea. De legăturile împletite din faptele mele păcătoase şi din nepăsarea mea, de cele pe care ni le-am făcut reciproc”, dar, şi pentru cele pe care nu le-am făcut, dar care ar fi putut să aducă atâta bucurie, atâta nădejde şi să arate că suntem vrednici de credinţa în Dumnezeu! În decursul următoarei săptămâni, ne vom cerceta pe noi înşine pentru ultima oară, ne vom privi în ochi şi ne vom împăca, iar pacea şi împăcarea nu înseamnă că au dispărut problemele, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să o împace cu Sine, iar în Sine cu Dumnezeu, pentru că ştim care este preţul iertării Sale! Smerit, neajutorat, vulnerabil şi lipsit de ocrotire, Mântuitorul S-a dat pe Sine în mâinile noastre, spunând: „Faceţi cu Mine ce vreţi. Iar când veţi săvârşi ultimul rău posibil, veţi vedea că iubirea Mea nu s-a clintit. Ea a fost bucurie, ea a fost durere pătrunzătoare, dar a rămas întotdeauna numai iubire”, pentru a ne oferi un exemplu relevant pe care putem şi pe care trebuie să-L urmăm, dacă vrem să fim ai Lui Hristos mărturisitori. Iertarea se oferă în momentul în care ne spunem reciproc: „Ştiu cât eşti de plăpând şi cât de adânc mă vei răni, dar întrucât şi eu sunt rănit şi sunt o victim, uneori vinovată, alteori nu, pot, din adâncul durerii, suferinţei şi ruşinii mele, să mă întorc către Dumnezeu sa-I spun: «Doamne, iartă-l, Că nu ştie ce face»! Dacă ar şti cât de mult rănesc cuvintele, numai dacă ar înţelege câtă distrugere aduce în faţa mea, nu ar fi făcut răul acesta! Dar este orb, nu s-a maturizat încă şi este plăpând. Eu, însă, îl primesc şi îl voi purta pe el sau pe ea precum îşi duce păstorul cel bun oaia pierdută! Căci noi toţi suntem oile pierdute ale turmei Lui Hristos şi îl voi purta pe aproapele meu pe umeri, precum Hristos a dus Crucea, până la moarte, până la iubirea răstignită, când ne-a fost dată toată puterea iertării”! Am reliefat acest pasaj, pentru a înţelege că temele duhovniceşti pe care ni le propune această perioadă, nu sunt alese întâmplător, ci, se încadrează într-o logică duhovnicească la care gândirea şi făptuirea noastră trebuie să se sincronizeze, mai ales că în această pedagogie a trăirii şi a înălţării duhovniceşti se înscriu şi temele iertării, pe care textele biblice din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, ni le propun spre meditaţie şi osteneală. Dar, înainte de a cere iertare unul altuia, trebuie să cerem iertare Domnului pentru faptul că L-am răsplătit cu o aspră nerecunoştinţă şi pentru chinurile Lui de pe Golgota, pentru moartea Lui pe Cruce, pe care El le-a îndurat pentru răscumpărarea păcatelor noastre! Să cerem iertare, pentru că avem atât de puţină dragoste faţă de El! Trebuie să cerem iertare Maicii Domnului, că pentru a noastră mântuire, Fiul Ei a fost răstignit pe Cruce, iar, noi, cu păcatele noastre, Îl răstignim în continuare, pricinuind răni şi inimii Sale de maică! De fapt, ritualul din Duminica Iertării anticipează, dar se şi împlineşte în ritualul pascal, fiindcă ieşirea de la o masă de dulce se continuă cu intrarea în osteneala postului pe care monahii şi unii preoţi şi credincioşi din parohii şi o asumă în chip deplin, abţinându se total de la alimente şi lichide câteva zile din prima săptămână a Marelui Post sau chiar toată săptămâna.

„De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15)
Iubirea faţă de Dumnezeu se arată în multe feluri, dar mai ales în împlinirea poruncilor Lui, așa cum iubirea copiilor faţă de părinţi se arată în multe situaţii, dar, mai cu seamă în ascultarea faţă de ei și tot așa este iubirea fraţilor din mănăstire faţă de stareţ și a păstoriţilor faţă de păstor (duhovnic), ce se arată în multe chipuri, dar mai ales în ascultare și în împlinirea rânduielilor specifice fiecărei stări. Când nu împlinim poruncile Lui Dumnezeu, înseamnă că iubirea noastră faţă de El este în suferinţă, că s-a împuţinat, s a răcit sau chiar a încetat! Iată: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15), zice Hristos, iar cel ce păzește poruncile Sale, rămâne în Iubirea Lui Hristos, după cum El, Hristos, păzind poruncile Tatălui, „rămâne în iubirea Lui” (Ioan 15, 10), iar, cele mai mari dintre porunci sunt tot despre iubire. De altfel, în preajma Sfintelor și Mântuitoarelor Sale Patimi, Hristos înnoiește această poruncă, spunând că măsura iubirii faţă de aproapele, nu mai suntem noi, ci El este adevăratul și nemăsuratul etalon: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Ca să revenim la Pericopa Evanghelică a Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, prin călcarea poruncii înfrânării de a mânca din Pomul cunoștinţei binelui și răului, Adam a ales să nu rămână în iubirea Lui Dumnezeu, iar pilda aceasta aşează în inimile noastre pravila sau osteneala postului, ne așază, de fapt, în starea de ascultare a poruncilor Lui Dumnezeu și de împlinire a lor, pentru că împlinindu le, rămânem în iubirea Lui. Prin acest înţeles, postul nu ne mai apare ca o normă restrictivă și doar ca osteneală trupească, dar, şi ca medicament vindecător pentru cei neascultători de poruncile Lui Dumnezeu. Evident, în lumea noastră materialistă şi atât de înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu mai are trecere, mai ales că e la modă în unele cercuri un anumit fel de „post” din motive de păstrare a sănătăţii sau, pur şi simplu, pentru siluetă!! Orientat, însă, doar către un scop trupesc, acest fel de „post” nu are nimic de-a face cu postul creştin, iar, atunci când „postul” sau mai degrabă „alimentaţia naturistă” au la bază o concepţie religioasă necreştină, avem de-a face cu o cumplită rătăcire, un astfel de „post” fiind un mod al lepădării credinţei celei adevărate şi mântuitoare şi a decăderii în idolatrie. Chiar o bună parte dintre cei care ţin să se apropie de Sfintele Taine, nu postesc din Postul Mare, decât cel mult două săptămâni, adică, cea de la începutul şi cea de la sfârşitul Postului (Săptămâna Mare). Dar, Postul are o rânduială şi ne introduce în rânduială! Fiecare, intrăm în Post cu dorinţa de rânduială şi este bine să dorim ducerea rânduielii până la capăt, dar, nu întotdeauna facem în acest fel, mai ales că sunt momente din Post, încât suntem aproape siguri că vom strica rânduiala. Unii, de exemplu, ne punem încă de la început în gând să postim, aşa cum am arătat, doar prima şi ultima săptămână, iar alţii nu postim cu dorinţa de rânduială, de aceea nici nu o ducem la capăt. În mărturisirea Lui Hristos, Mântuitorul nostru, este nevoie, desigur, de voinţă şi de hotărâre duhovnicească pentru a birui stăruitor pofta stomacului şi, odată cu ea, celelalte pofte trupeşti, mai ales că nu există biruinţă fără luptă, nici vreo realizare importantă fără efort stăruitor. Dar, cât de minunate sunt bucuriile şi roadele postului! Pe acestea le au însă numai cei care postesc cu adevărat, practicând un post al pocăinţei smerite şi al unirii cu Dumnezeu, un post al „credinţei care este lucrătoare prin iubire” (Gal 5, 6). E un semn bun, atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se mulţumeşte cu hrană puţină şi săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii Mirelui ceresc, fiindcă, atunci, postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Nu poţi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală, când Hristos Însuşi Se face pentru tine şi pentru întreaga-ţi fiinţă: hrană, băutură şi odihnă! Raiul pierdut, nu trebuie înţeles numai ca loc plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, Grădină a bunăstării şi a fericirii! Prin „Rai” înţelegem, în primul rând, locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de-a vieţui cu El, de a-I simţi prezenţa, de a vorbi cu El, dar, mai ales este locul în care te simţi în maximă siguranţă, în care răul nu te poate ajunge, fiindcă Dumnezeul nostru este Dumnezeul rânduielii, Dumnezeul nostru este Dumnezeul ordinii şi al iertării, nu al neorânduielii apăsată de umbra păcatului!
Profesor Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here