După marele şi slăvitul praznic al Adormirii Maicii Domnului, în apropierea sfârşitului de an bisericesc, iată că Pericopa Evanghelică a Duminicii a unsprezecea după Rusalii, ca o răscolire adâncă a patimei bogăţiei materiale, ne aduce în mintea şi în sufletul nostru înviforata Pildă a datornicului nemilostiv, poate ca o cutremurătoare şi aproape neverosimilă parabolă a existenţei de veacuri a umanităţii!
Ea vine pe coordonatele înşelătoare ale valurilor care se revarsă ca o răscolire a vanităţilor şi a orgoliului nemăsurat al firii omului, tocmai pentru îndreptarea acestei apăsări mistuitoare a banilor, devenită obsesivă până la paroxism în zilele noastre, dincolo de ceea ce pare pentru unii foarte uşor de îndeplinit, pentru că atunci când trebuie să ierţi pentru a fi iertat, la rândul tău iertat fiind, simţi că eşti primit ca un părtaş al milei dumnezeieşti, mereu cu sufletul tot mai larg deschis la toate visteriile milostivirii! Iar dacă se întâmplă ca lezarea orgoliului să fie ceva mai mare, nici vorbă nu mai poate fi de pace sufletească, nici ruşinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe omul decăzut ca să se răzbune orbeşte. Tocmai în astfel de împrejurări, egoismul care clocoteşte îl face pe omul încrâncenat să se poarte ca un smintit, iar ca într-un act din teatrul absurdului, cel aflat sub norul răzbunării şi a urii începe să îndruge neghiobii acuzatoare şi nefondate.
“Aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta..”!
Am făcut această introducere mai largă, pentru că într-o astfel de situaţie greu de imaginat se află nu doar oamenii de condiţie mai modestă, iar când vedem că se consideră cineva un om “cultivat” şi cu un status respectabil în societate, în mod surprinzător, el se dovedeşte mai simţitor la jigniri şi dispus ca să ierte mai greu! Din păcate, purtarea unor astfel de inşi rămâne prietenoasă la suprafaţă, dar înlăuntru rămâne o duşmănie neîmpăcată care mocneşte, aceasta întâmplându-se tocmai atunci când Bunul Dumnezeu ne cere să iertăm din toată inima! Pericopa Evanghelică arată cum un stăpân a făcut socoteala datoriilor slugilor sale, iar când a constatat că unul dintre slujitori îi datora o sumă foarte mare de bani, zece mii de talanţi, l-a chemat pe acesta să-i restituie datoria. Cu spirit de discernământ şi cu un fel de compasiune, stăpânul a văzut că slujitorul nu poate să-şi plătească datoria, fiind rugat cu stăruinţă să-l mai aştepte o vreme! Din generozitate, stăpânului i s-a făcut milă de datornicul său şi i-a iertat toată datoria! Cu toate acestea, slujitorul nostru datornic şi iertat, n-a învăţat nimic din fapta cea bună a stăpânului său şi îndată ce a ieşit în stradă a întâlnit pe un om destul de sărac ce-i datora o sută de dinari, ceea ce era o sumă foarte mică faţă de suma pentru care fusese la rândul său iertat. Atunci, sluga cea săracă a căzut în genunchi, rugându-l pe cel iertat mai înainte ca să fie îngăduit o vreme pâna va putea plăti datoria sa, dar nemilostivul nici n-a vrut să audă, ci, cu o nepăsare crudă l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria! Auzind aceasta, stăpânul Împărat l-a chemat şi i-a zis datornicului nemilostiv: “Slugă rea şi vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat. Nu se cuvenea, oare, să ierţi şi tu pe tovarăşul tău, precum te-am iertat şi eu pe tine”? În acest fel aflăm că l-a obligat să se chinuie până ce va plăti datoria, fiindcă Pericopa Evanghelică se încheie cu o concluzie de care se cuvine să ţinem seama în viaţa noastră: “Aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său din inimă greşelile lui” (Mat. 18, 15), ca într-o lecţie de morală metamorfozată într-o lecţie de viaţă plină de învăţăminte!
Mântuitorul arată oamenilor Calea vieţii veşnice, a Împărăţiei lui Dumnezeu!
Această pildă este rostită de către Hristos, ca mărturie a faptului că, indiferent cine şi cât ne-ar greşi, noi trebuie să fim iertători, deoarece şi noi, la rândul nostru greşim faţă de lumea întreagă şi faţă de Dumnezeu! Dacă ne gândim bine la cuprinsul Pericopei Evanghelice, la bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, nevrednicii fii ai săi, precum şi la comportarea noastră din viaţa cea de toate zilele, descoperim îndată că stăpânul milostiv este Părintele Ceresc, Acela Care ne iartă nouă mulţime de greşeli, iar nesocotitul om care a dat pe mâna chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o sută de dinari, suntem chiar noi, cei care de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri. Cu toate cele prezentate în detaliu, vedem că acela care fusese iertat de stăpânul său, se arată crud şi nemilos, neîndurător şi neiertător faţă de datornicul său când vrea să-l bage la închisoare pentru neînsemnata datorie! Dar, cine dintre noi, oamenii, ar cuteza să spună că judecata Domnului nu a fost dreaptă? Care dintre oameni ar îndrăzni să afirme că datornicul nemilos nu a fost vrednic de osânda pe care a primit-o drept răsplată a faptei sale, atât de nemiloasă, de urâtă şi de josnică? Toţi greşim, toţi păcătuim în faţa Lui Dumnezeu-Tatăl, Binefăcătorului nostru şi contra semenilor noştri cu care trăim împreună, dar greşelile şi păcatul nostru nu-l vedem şi de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri. Ba, chiar suduim, înjurăm şi osândim în grabă, nedându-ne seama că şi noi suntem vrednci de osândă! Sau dacă am făcut vreun rău, cerem pentru noi iertare, pe care de atâtea ori am refuzat să o dăm celor ce ne-au greşit! Prin tot ceea ce a făcut, Mântuitorul a vrut să arate oamenilor Calea vieţii veşnice, a Împărăţiei lui Dumnezeu, adevăratul scop al existenţei umane, Calea de la care omul s-a abătut prin păcatul cel de fiecare zi.
Parabola prin care Mântuitorul desluşeşte sensul Rugăciunii Tatăl Nostru!
Prin faptele sale minunate, Domnul a arătat oamenilor Iubirea lui Dumnezeu, singura spre care fiecare trebuie să tindem. Acelaşi adevăr l-a arătat şi prin cuvântările Sale care îi uimeau pe toţi. Ştim prea bine că de multe ori se folosea de pilde, istorioare cu tâlc desprinse din viaţa cotidiană, prin care ilustra adevăruri dumnezeieşti atât de necesare pentru îndreptarea oamenilor, pentru mântuirea lor. Datornicul nemilostiv şi viclean, căruia i s-a iertat tot, nu vrea să ierte mica datorie a neputinciosului său datornic, iar acest lucru ne ilustrează pe mulţi dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem să iertam nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru. Prin această parabolă, Mântuitorul lărgeşte înţelesul cuvin¬telor din rugăciunea Tatăl Nostru, în care zicem: “…şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Oameni buni, să fim cu multă luare aminte, chiar dacă noi ne rugăm zilnic prin această rugăciune şi rostim această a cincea cerere din Tatăl nostru, de fapt, noi nu ştim în ce măsură această cerere care spune “şi ne iartă pe noi”, legată de afir¬maţia noastră, “precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o pedeapsă acceptată pe care noi înşine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru că noi ne purtăm adeseori faţă de semenii noştri ca datornicul nemilostiv din parabolă! Se întâmplă, vai, Doamne, că de multe ori, deşi ni se iartă mult, noi nu iertăm deloc, dar, în schimb, cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi cum Dumnezeu n-ar vedea şi n-ar cunoaşte făţărnicia şi răutatea noastră! Dacă suntem purtătorii numelui sfânt de creştini, trebuie să vedem ce trebuie să ştim noi despre iertarea creştină, ca o faptă de milostenie, de bunătate, de forţă morală care trece cu vederea răul pe care ni l-a făcut aproapele nostru. Dumnezeul iertării şi al milostivirii pentru aproapele nostru întăreşte ideea că iertarea este forţa cu care înfrângem în noi mândria, mânia, setea de răzbunare faţă de cel ce ne-a greşit, dar faţă de care noi tebuie să devenim blânzi, buni, înţelegători şi iertători, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos ne arată valoarea iertării, când o aşează în miezul rugăciunii Domneşti Tatăl Nostru!
Profesor, Vasile GOGONEA
