În Duminica a 3-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie, vom avea Pericopa Evanghelică «Despre grijile vieţii», care face parte din «Predica de pe Munte» a Mântuitorului Iisus Hristos, (Ap. Romani 5, 1-10; Ev. Matei 6, 22-23), aceasta alcătuind un mănunchi de învăţături pe care Domnul Iisus Hristos le-a rostit în auzul ucenicilor Săi, dar, şi în cel al mulţimilor care veniseră să-L asculte, undeva, pe o înălţime, de unde putea fi mai bine văzut şi ascultat, vorbindu-le despre Cele Nouă Fericiri cunoscute, motiv pentru care înălţimea respectivă a fost numită şi «Muntele Fericirilor», iar prima grijă evidenţiată cu acest prilej ca fiind obsesia omului o constituie preocuparea excesivă de a strânge cât mai mulţi bani şi de a-i păstra exclusiv pentru sine, cea de-a doua fiind preocuparea apăsătoare pentru cele strict necesare vieţii sau nevoile fundamentale, cum le numim noi astăzi, adică hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa. Ca urmare, învăţătura pe care o desprindem, pe de o parte, constă în faptul că nu putem sluji la doi stăpâni, Lui Dumnezeu şi lui Mamona, acesta din urmă fiind chiar demonul banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale, mai ales că nu bogăţia în sine e rea, dar, e primejdioasă când poate deveni un viciu, când banul stăpâneşte omul şi nu omul stăpâneşte banul, iar, pe de altă parte, să luăm aminte când ni se spune să nu ne îngrijim pentru viaţa noastră, ce vom mânca, ce vom bea sau ce vom îmbrăca, poate cu atât mai mult cu cât ni se dau ca exemple păsările cerului şi crinii câmpului, dar, omul cel înţelept realizează, totuşi, că munca şi capacitatea noastră de a munci sunt un dar al Lui Dumnezeu, iar omul trebuie să caute să agonisească, în primul rând, cele necesare sufletului, pentru că întotdeauna se cuvine să discernem cu atenţie şi să acordăm prioritate vieţii spirituale şi celor trebuitoare libertăţii sufletului, tocmai pentru a dobândi Împărăţia cerului.
“Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”
Aşadar, Predica Duminicii a 3-a după Rusalii sintetizează o stăruitoare chemare din partea Mântuitorului Hristos, ca, mai înainte de a ne îngriji de cele ale trupului, să căutăm ceea ce-i este cel mai mult de trebuinţă sufletului – Împărăţia cerurilor, deoarece «grijile vieţii» nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii pământeşti, traiului cotidian, sub aspect strict material, fiind invitaţi, în acest fel, să ne îngrijim cu deosebire de cele sufleteşti, fiindcă trebuie să ne preocupe acele griji materiale şi spirituale care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului. Se spune, adesea, că «omul este ceea ce gândeşte» sau «omul este ceea ce mănâncă», în baza unor afirmaţii care sunt valabile, fiecare în felul ei, dar, am putea adăuga că «omul este rezultatul grijilor sale!», iar potrivit principiului că «în viaţă găseşti ceea ce cauţi», credem că natura grijilor care ne frământă caracterizează într-o foarte mare măsură firea noastră omenească. Vedem că în partea a doua a acestei Predici (cap. 6), după ce se arată că «faptele dreptăţii» – milostenia, rugăciunea şi postul – trebuie săvârşite în taină, iar nu pentru slavă deşartă, suntem îndemnaţi să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (v. 1 9-21), să ne păstrăm curat ochiul inimii, căci altfel, lipsiţi de lumina “care este în noi” întreaga noastră existenţă nu va fi altceva decât o orbecăială în întuneric (v. 22-23)! De aceea, să nu ne facem slujitori ai lui Mamona, adică ai bogăţiilor lumeşti, căci “nimeni nu poate să slujească la doi domni” (v. 24), ci, în ce priveşte necesităţile vieţii, să ne punem cu toată puterea încrederea în Tatăl Ceresc, căci El poartă de grijă întregii creaţii şi cu atât mai mult omului, “coroana” creaţiei, ceea ce înseamnă că se cuvine să căutăm “mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (v, 25-34), mai ales că «Mamona», un cuvânt aramaic ce înseamnă “bani”, “profit”, apare aici personificat, ca o putere căruia omul este ispitit să i se aservească, şi, ca atare, ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Pentru omul preocupat în exclusivitate de cele lumeşti, «Mamona» devine un idol şi o stavilă în calea slujirii lui Dumnezeu, iar ispita de a deveni slujitorul lui «Mamona», trebuie înfrântă prin încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Să nu uităm că această purtare de grijă a Tatălui Ceresc faţă de făpturile Sale se numeşte Pronie (cuvânt preluat din greceşte) sau Providenţă (cuvânt preluat din latineşte), dar să mai constatăm că trei sunt şi temele menţionate ale acestei a doua părţi a Predicii de pe Munte, foarte legate laolaltă, cele pe care le putem intitula: «Comoara în cer», «Dumnezeu şi Mamona» şi «încrederea în Providenţă», iar cea de-a patra, despre ochiul lăuntric, poate fi şi ea încadrată destul de bine în context, căci, într-adevăr, numai dacă acest ochi ne este «curat», vom avea discernământul necesar pentru a alege să ne adunăm comori în cer, pentru a-L sluji pe Dumnezeu, iar nu pe «Mamona», pentru a ne pune toată încrederea în Pronia divină. Desigur, prin «ochi» înţelegem, nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea, căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în lumea aceasta…”(Omilii la Matei, XX, 3). Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o percepţie corectă, deoarece ochii sunt ca nişte ferestre prin care noi privim lumea, dar suntem şi noi priviţi, ca să nu mai spunem că starea sufletească a omului se dezvăluie, în mare măsură în privire! Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea în «oglinda» ochilor!
“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”
Pentru că Dumnezeu ne cheamă să agonisim, în primul rând, cele trebuitoare sufletului, oamenii cu frică de Dumnezeu, trebuie să aibă în vedere, în primul rând, grijile spirituale. “Deci nu duceţi grijă spunând: Ce vom mânca? ori: Ce vom bea? ori: Cu ce ne vom îmbrăca? După toate acestea se străduiesc păgânii: că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea” (Mt. 6, 31-32). Prin urmare, mâncarea şi îmbrăcămintea, trebuie să fie lucruri de valoare secundară, faţă de preţul fără egal al bunurilor cereşti la care suntem chemaţi. Grija exagerată de nevoile materiale şi «grijile vieţii» “îngreunează inimile”: “Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Lc. 12, 34). Şi omul nu se mai poate îngriji de sufletul său, pierzând, astfel, folosul învăţăturii mântuitoare şi conlucrarea cu harul divin. “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?” (Mt. 8, 36). Când omul este preocupat numai de îmbrăcăminte, hrană şi băutură, el uită menirea sa pe pământ şi în inima acestuia, cuvântul lui Dumnezeu nu aduce roadă. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că “grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu şi-l face neroditor” (Mt. 13, 22). Poate ni se pare neverosimil să fim fără griji, să fim convinşi că în toate faptele noastre depindem de puterea Celui de Sus, Care le-a făcut şi le susţine pe toate, dar, dacă El ne dă vreme prielnică, sănătate, putere de muncă şi din «piatră seacă» putem scoate pâine! Pe când, dacă Domnul ne părăseşte şi Îşi întoarce faţa Sa de la noi, ne piere suflarea şi în ţărână ne prăbuşim cu totul! Deci, fericit este creştinul care se dăruieşte cu totul purtării de grijă a Părintelui ceresc. Pe pământ, noi nu vedem întotdeauna clar ceea ce este bine şi ce e dăunător pentru noi, dar, Cel de Sus ştie şi le vede pe toate! Important este că Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu ne părăseşte niciodată, ci, El îşi ţine braţele deschise ca să ne primească. Dacă Dumnezeu hrăneşte păsările care zboară prin aer şi celelalte vieţuitoare, dacă puterea Lui împodobeşte florile din grădini şi iarba de pe câmpii, cum să nu ne poarte de grijă nouă, celor zidiţi după chipul Său? Multe păcate săvârşesc oamenii din zilele noastre, pentru că le lipseşte credinţa în Dumnezeu, încrederea în grija iubitoare a Părintelui ceresc, dar, având prea puţină credinţă, oamenii îşi croiesc drumul vieţii, fără a ţine seama de Dumnezeu şi de Legea Sa cea sfântă. Sunt părinţi îngrijoraţi că n-ar putea să-şi întreţină copiii care s-ar naşte şi fac avorturi, alţii, îngrijoraţi de cele materiale, în loc să serbeze Duminica prin rugăciune şi odihnă, o petrec muncind ca şi cum ar fi o zi obişnuită. Ca să nu mai vorbim despre cei preocupaţi excesiv de hrană şi îmbrăcăminte, care refuză să-i ajute pe cei nevoiaşi, să-i miluiască pe bolnavi, pe infirmi şi pe bătrâni şi tocmai de aceea, oamenii sunt agitaţi, tulburaţi, stăpâniţi de frică, nelinişte şi zbucium sufletesc! Dacă avem credinţa că Dumnezeu Se îngrijeşte de noi în permanenţă, atunci muncim cu stăruinţă pentru pâinea cea de toate zilele şi suntem încredinţaţi că Tatăl Cel atoateiubitor, va ţine socoteala tuturor lucrurilor de care avem nevoie, de creşterea copiilor, de rodirea pământului, de gospodăria noastră, de cele necesare traiului cotidian. Aşadar, să credem că Dumnezeu este cu noi şi ne călăuzeşte în toată vremea, să vedem că hrana, locuinţa şi împlinirile vieţii le datorăm purtării de grijă a Tatălui ceresc şi să nu ne prăbuşim în suferinţe, convinşi fiind că numai prin Hristos ne învrednicim de Slava Împărăţiei Sale, de aceea, Dumnezeu ne cheamă cu insistenţă să agonisim cele trebuitoare sufletului!
Profesor, Vasile GOGONEA
