Şi i-a zis Domnul: “Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”
Pilda aceasta ne arată că Dumnezeu vine în persoană să caute şi să curăţească pe pedepsiţii Săi, dar, iată că El găseşte recunoştinţă de la un străin, de la un samarinean. Poate, de aceea se spune că binefacerea şi recunoştinţa sunt două virtuţi care nu prea s-au întâlnit una cu alta. Totuşi, ne putem imagina, cum au putut să uite aşa de repede “cei nouă leproşi”, pe Însuşi Binefăcătorul lor?
Din păcate, istoria se repetă şi astăzi, de atâtea ori, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă şi inima ceva mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi care se consideră creştini. Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis Domnul: “Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”! Vedeţi, cât de mare se dovedesc smerenia şi blândeţea Mântuitorului nostru, cât de mult se bucură El să-i cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând, prin aceasta, să ridice neamul omenesc cel decăzut şi înjosit? Desluşim, aşadar, că mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu atâţia oameni obişnuiţi ca noi. Dar, Doamne, oare, la ce le-ar folosi credinţa oamenilor care nu cred în Dumnezeu? Ar fi putut, cu tot adâncul sufletului lor, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: “Aveţi milă de noi, vindecaţi-ne”, iar totul ar fi fost în zadar! Să fim sinceri, dacă vreunul dintre aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei vindecătorilor plătiţi cu arginţi? Ştim prea bine că doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu¬iesc să-şi aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol¬navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării. Poate că aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Iisus Hristos. Mântuitorul a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o singură boabă. Încărcătura de grâne a Lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos Domnul. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci, dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu zice: “Grânarul Meu are să te hrănească” şi nu afirmă ritos: “Te-am vindecat”, ci, împacă şi mângâie când spune: “Credinţa ta te-a mântuit”! Doamne, câtă bunătate se desluşeşte în cuvântul acesta, ce învăţătură pentru noi toţi, muritorii, şi ce mustrare adresată mândriei omeneşti! Ar fi bine să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia, ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi politicienii de azi şi dintotdeauna, care se consideră mai presus de cei care i-au votat! Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu profitul, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului lor! Să se apropie, în sfârşit, şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a Lui Dumnezeu în toate cele ce se petrec. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci, dimpotrivă, tăinuieşte partea Sa, arătând-o pe cea a omului!
Să-I fim recunoscători şi să-I spunem: “Hristoase, Îţi mulţumim”
Fiecare avem ceva care nu este de la Hristos, ci este doar al nostru, iar acesta este păcatul, ca produs al unei înţelegeri greşite a libertăţii. Omul a fost lăsat liber să aleagă binele sau răul, dar în loc să aleagă binele, a ales răul care s-a lipit ca o lepră de el. O, Doamne, dar nu există un alt rău mai chinuitor decât păcatul care nu-l lasă pe om să se liniştească zi şi noapte! Ce nemulţumitori s-au arătat cei nouă leproşi, faţă de binele pe care a putut să-l facă Domnul, iar aceştia nu au catadicsit nici măcar să vină să-I spună un simplu “Mulţumesc”! Da, nemulţumitori ca mulţi atâţia alţii, pentru că nemulţumitori suntem şi noi, cei care ne mărturisim credinţa în Hristos, dar nu-I mulţumim aşa cum se cuvine pentru darurile Sale! Pentru că Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru şi orice bine pe care-l avem, material sau spiritual, nu este meritul fiecăruia, ci, al Domnului Iisus. Dacă ne ia darurile pentru o secundă, atunci, cum vom putea să trăim? Pentru toate aceste bunuri materiale primite din mâna Sa cea mângâietoare, pe care o simţim zi de zi, El ni le aduce tuturor cu generozitate, iar pentru toate acestea, s-ar cuveni să-I fim recunoscători şi să-I spunem: “Hristoase, Îţi mulţumim”! Nu unul, ci mii de “mulţumesc” s-ar fi cuvenit să-I adresăm zi de zi, pentru că toate sunt ale Lui şi nimic nu este al nostru. Din păcate, mulţi dintre noi suntem asemeni celor nouă leproşi din Pericopa Evanghelică, nedovedindu-ne mulţumiţi niciodată de ceea ce Dumnezeu ne trimite, şi mai ales, uităm să-I mulţumim pentru cele dăruite. Sperăm, însă, că acestă pildă ne va face să ne schimbăm atitudinea, să devenim mai buni şi mult mai receptivi la mesajele pe care ni le trimite Domnul, fie prin bunăstare, fie prin necazuri. Noi, oamenii, poate nici nu ştim cât suntem de leproşi sufleteşte, când lepră se dovedeşte iubirea de arginţi, care nu-l lasă pe om să se liniştească nici zi, nici noapte, demagogia şi minciuna politică, adulterul şi desfrânarea sau prostituţia, necurata patimă a trupului, ura şi răzbunarea, gelozia şi invidia, rătăcirea sau orice alt fel de răutate, fiindcă suferim de o lepră a sufletului pe care numai Dumnezeu-Cuvântul ar putea să ne-o vindece! El este “Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, iar acela care crede în Hristos Domnul, şi-I cere ajutorul, se vindecă de patimile chinuitoare ale răutăţii, ca un semn divin că toţi suntem fiii Dumnezeului Care ne arată cât suntem de leproşi sufleteşte!
Prof. Vasile GOGONEA
