Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii ne prezintă minunea Vindecării slugii sutașului din Capernaum, una dintre multele și binevenitele minuni făptuite de către Mântuitorul Iisus Hristos în viața Sa pământească, poate o pildă care pentru cei mai mulți dintre noi înseamnă și o binevenită lecție de învățătură și de adâncă luare aminte menite să scoată în evidență măreția credinței și semnificația deosebită a ceea ce înseamnă să crezi în Dumnezeu cu toată puterea ființei tale.
Am subliniat acest aspect, pentru că atunci când Însuși Dumnezeu cercetează sufletul nostru prin lucrarea binelui, avem certitudinea că propria noastră credință ni se revelează ca o încredere nestrămutată în lucrarea Duhului Sfânt, la bine, dar mai ales la greu, ca o deschidere față de oameni și față de suferințele lor, nicidecum ca o suspectă și întristătoare indiferență față de cei de un chip cu noi, creați ca și noi de același Dumnezeu.
Îl roagă: “Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se”
În cele ce urmează, vom arăta că Evanghelia Duminicii acesteia de după Sf. Prooroc Ilie Tezviteanul, îngerul întrupat care a primit de la Tatăl Ceresc puterea de a închide și de a deschide cerurile, ne aduce în fața ochilor minții și ai sufletului această întâmplare legată de un păgân care vine la Iisus Hristos, mai exact, un sutaş roman din Capernaum, care vine şi cere ajutor Domnului, dar nu pentru sine, ci pentru sluga sa rău chinuită de suferinţa unei boli mistuitoare și Îl roagă: “Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se”! Dar, să vedem, cine era acest sutaş roman? Aflăm că era în slujba cezarului sau poate chiar în solda regelui Irod Antipa, tetrarhul Galileii (cf. Ioan 4, 46), un om cu o înaltă poziţie socială, dar eliberat de aroganţa stăpânitorului roman şi chiar de orgoliul comandantului ce avea în subordine o sută de soldaţi, pentru că de data aceasta se arată sensibilizat de suferinţa cumplită a unuia dintre servitorii săi, iar noi vedem că abia acum, prin întâlnirea cu Hristos şi manifestarea credinţei în El, îi va schimba tot cursul vieţii şi-i va împlini toate aşteptările sale. Astfel, vom putea spune că nu întâmplător, sluga sutaşului se afla bolnavă pe patul de suferinţă, ci tocmai pentru ca prin această boală, sutaşul ajunge să simtă îndemnul de a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L găsi cu adevărat pe Doctorul sufletelor noastre. În prealabil, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că sutaşul, mai înainte de a veni personal înaintea Mântuitorului, i-a rugat pe mai-marii sinagogii din Capernaum să intervină ei în favoarea cererii sale, motiv pentru care rabinii I-au spus Mântuitorului: “Este vrednic să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7, 4-5). Altceva nu mai ştim despre acest sutaş, pentru că nu se cunoaște, cum îl chema sau ce vârstă avea. Atâta știm despre el, că deși era considerat un păgân, s-a dovedit un om cu un suflet mare, înnobilat de virtuţi mai rar întâlnite la mulți dintre cei care pozează ca binefăcători sau generoși în zilele noastre. Iar aceasta o putem observa prin faptul că venea înaintea Mântuitorului, cerând izbăvirea nu pentru sine, ci pentru unul dintre slujitorii săi. Credem că mai înainte de a veni înaintea Mântuitorului, sutaşul consultase şi câţiva medici, pe care i-ar fi putut uşor aborda, mai ales prin poziţia socială înaltă de care se bucura, însă, fără să obţină rezultatul dorit. De aceea, auzind de puterea cuvintelor şi a faptelor minunate ale Mântuitorului Iisus Hristos, acesta vine înaintea Lui cu speranţa singurei şanse de tămăduire. De bună seamă că poate tocmai întâlnirea cu Mântuitorul i-a întărit şi mai mult convingerea că Domnul Hristos, cu puterea Sa dumnezeiască, poate tămădui sluga ce se afla pe patul de suferinţă.
O percepție corectă privind legătura dintre om și Dumnezeu
Deci, acest sutaş este persoana în jurul căreia se prezintă relatarea şi explicarea acestei minuni, poate un om născut şi crescut în idolatrie, care îşi petrecuse o mare parte a vieţii sale în rândurile armatei romane, iar acum se afla în suita lui Irod, avându-şi garnizoana în împrejurimile oraşului Capernaum. Numele de «sutaș» provine de la o sută, adică era comandantul a 100 de militari, echivalentul în zilele noastre şi în armata română cu căpitanul, care îndeplineşte funcţia de comandant de companie, dar ceea ce surprinde, așa cum vedem, e faptul că era, totuşi, un cinstitor de Dumnezeu. De fapt, întâlnirea dintre Iisus și sutașul care îi cere să-i vindece sluga bolnavă, ne face să observăm noi aspecte în relația dintre om și Dumnezeu, mai cu seamă în relația păgân-Dumnezeu. Unii eram obișnuiți cu poporul evreu care avea și are o relație specială cu Creatorul, însă în acest episode, ni se dezvăluie o altfel de percepție când e vorba de lumea păgână, pentru că la început nu e nimic deosebit, când un demnitar roman vine cu o cerere firească, așa cum au venit și alții la Mântuitorul, Care dovedise că-i poate vindeca și ajuta la nevoie. Ar spune mulți că nu e nimic neobișnuit, din contră, e un gest care ne dezvăluie deodată un alt caracter, tocmai acolo unde nu puteam vedea decât forță, duritate, împietrire, mai ales în sânul poporului evreu care nu vedea în celelalte neamuri decât răutate, lipsă de credință și de morală. Unei asemenea exigențe Iisus îi răspunde prompt și se oferă să-l ajute pe sutaș, promițând că va veni cât de repede în casa lui. Aici apare o reacție care trebuie observată cu multă finețe. La prima vedere pare un gest de smerenie, atunci când sutașul îi spune că nu e vrednic să intre sub acoperișul său, că ar fi bine să spună numai cu cuvântul și totul se va rezolva. Ei, bine, aici se descoperă un alt fel de percepere deosebită a credinței adevărate, chiar dacă e vorba de lumea păgână, cea care se poartă rece în legătură cu Creatorul. Îl recunoaște pe Dumnezeu, crede în el, dar Acesta ar fi bine să stea la locul Lui, în cer, și de acolo să dezvolte o legătură formală cu omul. Aceasta s-a dovedit o lecție de credință pe care o laudă și Mântuitorul, pentru ca unii să nu credem vreodată că noi suntem mai credincioși decât alții, așa cum au făcut-o mulți în istorie și au ajuns la niște fapte ce vor atârna greu de conștiința lor. O percepție corectă asupra realității ne ajută să conștientizăm acel moment sau acele momente în care e vorba de o diferență sensibilă în felul în care se consumă uneori aceste legături între om și Dumnezeu!
În cuvântul “DOAMNE”, sutașul vede Stăpânirea cea mai presus de toate
Aşadar, sutaşul, atât prin înfăţişarea lui smerită, cât şi prin cuvântul “DOAMNE”, cu care I Se adresează lui Hristos, recunoaşte în Domnul Stăpânirea cea mai presus de toate, pentru că avea în străfundul sufletului său convingerea că este de-ajuns să-I spună lui Iisus nevoia pentru care a venit să-L roage. Totuși, sutașul se roagă pentru robul său, deşi în vremea aceea, boala sau moartea unui rob nu erau considerate ca evenimente care să provoace nici cea mai mică mişcare sufletească în familia care avea robi. Pe atunci, sclavii nu erau ca servitorii zilelor noastre, care, în familiile de creştini autentici sunt consideraţi ca membrii familiei, ci, erau consideraţi mai prejos decât vitele. Stăpânii lor aveau dreptul să-i folosească după bunul plac, să-i omoare când vor, să-i pună să se omoare între ei, așa cum era în luptele de gladiatori, să-i taie în bucăţi şi să-i dea mâncare sălbăticiunilor. Tocmai datorită acestui fapt, milostivirea sutaşului pentru robul său apare nu numai neobişnuită pentru acea vreme, ci şi foarte asemănătoare cu iubirea de oameni creştină, iubire pe care o putem constata că în zilele noastre s-a diluat considerabil, unii dintre noi fiind creştini mai mult cu numele, decât cu fapta. E un lucru de o importanţă semnificativă în Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia. La sutașul nostru putem remarca, în primul rând, că s-a apropiat de Hristos, rugându-se. S-a apropiat de Domnul, nu ca unul care are stăpânire şi din pricina poziţiei înalte manifestă acea mândrie şi trufie pe care le conferă, de obicei, dregătoriile înalte. El a venit fără pompă, fără fală, cu toată simplitatea, cu înfăţişarea şi aparenţa de rugător care simte în adâncul sufletului său nevoia de a se smeri în faţa Aceluia Căruia I Se adresează, fiindcă şi cei mai de frunte oameni, conducătorii cei mai puternici şi mai slăviţi, aristocraţii cei putrezi de bogaţi, când se adresează lui Hristos, nu sunt decât nişte cerşetori umili. Sutașul nostru nu L-a ispitit pe Domnul, nu L-a pus la încercare ca să vadă dacă poate să facă această vindecare și nici nu a negociat vindecarea slugii lui, ci s-a încrezut în cuvântul Domnului, în voia Lui. De aceea, Domnul a mărturisit credința lui curată, autentică, iar încredințarea lui în voia lui Dumnezeu ne-a dat o lecție de viață, un exemplu pentru toți. Oare, de ce este paradigmatică încrederea totală în Dumnezeu? Pentru că aceasta nu caută să răstălmăcească cuvintele Sfintei Scripturi, nu încearcă să-i ridiculizeze pe Sfinți, nu încearcă să scape de greutăți într-un mod necuvios, ci suportă durerile, așteptările, neîmplinirile cu încrederea nețărmurită și fără margini în Dumnezeu! Dacă am contura modelul sutașului din zilele noastre, el ar fi un ortodox riguros în viața lui, atent la toate detaliile și care în fiecare clipă a vieții se simte văzut și condus de Dumnezeu. Motiv pentru care nici nu se necăjește prea mult când e vorbit de rău și nedreptățit și nici nu se bucură atunci când cei care îl nedreptățesc se îmbolnăvesc, sunt făcuți de rușine, pentru că El știe că istoria și viața cotidiană nu se desfășoară după voia exclusivă a oamenilor, ci după Voia Lui Dumnezeu și a oamenilor. Fiecare dintre noi facem parte din planul Lui Dumnezeu, Cel Care punctează clipă de clipă viața noastră, iar dacă El nu ne lasă singuri și că dacă Îl simțim pe El cu noi și în noi, atunci nedreptățirea, necazul, durerea, boala, nu sunt o urmare a îndepărtării Lui Dumnezeu de noi, ci de lămurire și de întărire duhovnicească, deoarece Dumnezeu cercetează sufletul nostru prin lucrarea binelui.
Profesor, Vasile Gogonea
