Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu Voieşte prin Cuvântul Său minunea vindecării!

81

În Pericopa Evanghelică a Duminicii a doua din Postul Mare, vom desluşi răbdători miezul unei fapte pline de învăţătură a Mântuitorului Iisus Hristos, când ne vom apleca mintea iscoditoare şi sufletul nostru smerit asupra minunatei Vindecări a slăbănogului din Capernaum, ca un prilej binevenit de a nu socoti strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când facem cele mai mari osteneli cu putinţă, să nădăjduim în mila Lui Dumnezeu, Cel care Voieşte prin Cuvântul Său minunea vindecării, iar noi să ne sporim ostenelile în timpul Postului Mare, astfel ca înaintea Duhului Sfânt să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic!

Domnul Iisus i-a zis paraliticului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”!
În această Duminică a sfântului şi marelui post se face pomenirea cea cu laude a Sfântului Grigorie Palama, care a fost episcop în Tesalonic pe la jumătatea veacului al paisprezecelea al erei creştine, vestind lucrarea cea de mântuire săvârşită şi apărată prin rugăciunea după rânduială cerută, chezăşie pentru aceasta fiindu-ne însăşi Dumnezeiasca Evanghelie a vindecării slăbănogului din Capernaum. Iată, Sfântul Evanghelist Marcu spune că fiind Mântuitorul în Capernaum, s-a adunat la el mulţime de oameni, aşa încât nu mai era cu putinţă să intre cineva în casa în care se găsea Domnul şi propovăduia cuvântul de învăţătură. Dar, era şi un om slăbănog, care zăcea pe pat de mult timp, iar pe acesta l-au adus la Iisus patru oameni, dorind să-l înfăţişeze înaintea Lui spre vindecare. Stăruitori în dorinţa de a-l aduce pe cel bolnav înaintea Domnului, chiar dacă erau împiedicaţi de mulţimea adunată, ei nu s-au descurajat, ci l-au urcat pe acoperişul casei şi, apoi, au desprins acoperişul unde se afla Iisus şi au coborât targa cu paraliticul, chiar în faţa Domnului Hristos. Fapta lor dovedeşte stăruinţa pe care o aveau cei patru inşi care-l purtau pe slăbănog, în pofida faptului că puteau să renunţe când au văzut mulţimea adunată. Dar pentru a găsi o altă rezolvare a dorinţei lor, n-au mai amânat, ci au făcut tot ceea ce le-a fost în putinţă. Tocmai aici se vede râvna, hotărârea celor patru, care îl duceau pe slăbănog, deoarece ei ţineau cu orice preţ să-l pună fără întârziere înaintea lui Iisus, şi prin aceasta, ei se fac, pentru noi, pildă de stăruinţă, pildă de jertfelnicie, motiv pentru care văzându-le Domnul Iisus credinţa lor stăruitoare a zis paraliticului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5). Dar unii dintre cărturarii şi fariseii care erau de faţă cugetau cu viclenie: “Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimle voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată, (Marcu 2:1-12), iar prin aceasta s-a arătat spre dovedire că toate sunt cu putinţă a se împlini de către Fiul lui Dumnezeu, Cel Care demonstrează puterea Sa asupra sufletului şi trupului nostru, lucru pe care l-au văzut toţi cei care erau atunci de faţă. Poate că este de mare importanţă pentru mântuirea noastră să reţinem că înainte de a vindeca trupul, Fiul lui Dumnezeu a vindecat sufletul, arătând că şi noi avem datoria să căutăm, mai întâi, mântuirea sufletului nostru!

Minunata vindecare a slăbănogului (paraliticului) din Capernaum!
Fiecare dintre noi, trebuie să ne silim şi să stăruim ca să ajungem înaintea Domnului, pentru ca Dumnezeu să ne primească în preajma Sa şi să ne lumineze! De aceea, noi trebuie, cu credinţă şi cu osârdie, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a ajunge la Dumnezeu, iar apoi trebuie să urmăm chemarea şi îndrumările Sfintei Biserici apostolice şi ale Părinţilor şi Învăţătorilor Bisericii, ca în cele din urmă, prin rugăciune şi cu nădejde, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă la El prin Duhul Său, ca să ne lumineze, să ne întărească, să ne vindece şi să ne mântuiască. Da, este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim şi să ne silim, ca să ne învrednicim să stăm înaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu, dacă vom fi primiţi sau nu de Domnul. Cu toţii, trebuie să ne străduim şi să avem nădejde în milostivirea lui Dumnezeu, pentru ca toată silinţa noastră să ne fie luminată de nădejdea că Domnul este cu noi şi că El ne va primi în lumina înfăţişării Sale, fiindcă nu se află un izvor mai adânc şi mai nesecat decât izvorul milostivirii Lui Dumnezeu. Când Însuşi Dumnezeu Bine Voieşte prin Cuvântul Său minunea vindecării, desluşim în mare parte cauza bolilor noastre trupeşti şi sufleteşti, deoarece păcatul necredinţei este cauza suferinţelor noastre, iar boala devine efectul lui, fiindcă această buruiană otrăvitoare, acest microb care roade la temelia vieţii omeneşti, trebuie ars în flăcările credinţei prin mijlocirea rugăciunii, care ne apropie de Dumnezeu. În acest fel, vom înţelege că “Păcatul este moartea sufletului nemuritor”, aşa cum zice Sf. Vasile cel Mare, iar Fericitul Augustin numeşte păcatele “râie detestabilă” prin care frumuseţea sufletului se mânjeşte şi chipul lui Dumnezeu din om se deformează. Prin păcate creşte tot mai mult orbirea sufletului, iar iubirea către Dumnezeu se răceşte din ce în ce mai mult. Vedem prea bine că din însuşi modul cum s-a desfăşurat minunea vindecării slăbănogului (paraliticului) din Capernaum, s-a putut constata că între cele două puteri pe care le poseda Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, puterea de a vindeca bolile şi puterea de a ierta păcatele, infinit mai mare era puterea iertării păcatelor. Pentru că păcatul este o greutate de neînchipuit, o insultă faţă de Dumnezeu, faţă de harul divin! Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos şi a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului, când prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit din robia păcatului!

Să nu uităm expresia minunată: “Şi le grăia lor Cuvântul” (Marcu 2,2)!
Pentru că Dumnezeu Bine Voieşte prin Cuvântul Său minunea vindecării, să nu uităm expresia minunată: “Şi le grăia lor Cuvântul” (Marcu 2,2), pentru că iată, cea mai bună activitate mântuitoare pe care Iisus o dăruise mulţimii ce se adunase să-L asculte cu atâta râvnă era Cuvântul tămăduitor. Cu toate că Mântuitorul nu s-a aflat atunci într-un spaţiu destinat pentru predică, nici într-o zi potrivită, căci nu era în sinagogă, nici nu era zi de sâmbătă, totuşi, El vestea Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru rugăciune, aceste două bune mijloace de comunicare ale omului cu Dumnezeu şi ale Lui Dumnezeu cu omul, prilejul nu ni-l dă nici timpul, nici locul, ci propria noastră râvnă stăruitoare. Dumnezeu este gata să ne asculte şi să vorbească blând cu noi în orice clipă şi în orice loc! Vedem, de multe ori, că pe oamenii mari ai lumii, ca să-i poţi întâlni câteva clipe, ai nevoie de atâtea ceremonii şi ţi se pun în cale atâtea piedici! Pe Dumnezeu, însă, putem să-L întâlnim cu uşurinţă în orice clipă, dar, totuşi, vai, de multe ori evităm să-L vedem şi să-I mulţumim pentru darurile Sale! În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, Cuvântul Domnului cel tămăduitor de suflete se uneşte cu tămăduirea unui trup bolnav, fiindcă boala de care suferea acel nefericit produce o asemenea paralizie încât bolnavul devine un cadavru viu, care zace pe pat. Pe acela îl purtau patru bărbaţi, iar aici vedem o privelişte foarte obişnuită şi instructivă, mai ales că pe pat aflăm nenorocirea omenească în care zace un bolnav apăsat de suferinţă, iar alături milostivirea omenească, adică înalta faptă de milostenie a celor patru bărbaţi. Dar, pe cât de milostivă şi iubitoare era fapta lor, pe atât de nemilostivă şi egoistă a fost purtarea mulţimii care se îngrămădise în casă. Te-ai fi aşteptat să vezi că aceia care ascultau Cuvântul lui Dumnezeu, văzând priveliştea mişcătoare a slăbănogului adus de cei patru bărbaţi, să deschidă un culoar de trecere, ca suferindul să ajungă până la Învăţătorul-Făcător de minuni. Din păcate, însă, ne aflăm noi înşine în cazuri asemănătoare, când fiecare râvneşte să-şi păstreze locul, arătându-se indiferent faţă de cel de alături. Este adevărat că locuitorii Capernaumului de atunci, râvneau să audă Cuvântul Lui Dumnezeu, însă tocmai Cuvântul nu adăpase sufletele lor, nu le înmuiase încă inimile, ca să le facă milostive şi compătimitoare, iar când sufletele ascultătorilor nu sunt gata să primească înrâurirea Cuvântului Lui Dumnezeu şi să se schimbe, atunci, pentru ei Cuvântul care aduce minunea vindecării devine doar o “vânare de vânt” pe “aripile” nemilostivirii şi ale păcatului cel de toate zilele!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here