Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu şi Iubirea Sa mare pentru firea omenească cea căzută în păcat, ne învaţă că pentru a ieşi din moartea păcatului este nevoie de pocăinţă!

551

În Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor); Ap. 1 Corinteni 6, 12-20; Ev. Luca 15, 11-32, cea de-a doua a Triodului, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi o minunată Pericopă Evanghelică din care desluşim o mare învăţătură a vieţii pământeşti, prin exemplul individualizat al Fiului risipitor/rătăcitor care se întoarce la casa părintească după rătăciri îndelungate într-o ţară străină, o patrie nedefinită a păcatului, unde a ajuns să jinduiască după mâncarea pe care o mâncau porcii, iar apoi este primit cu dragoste părintească şi iertat de tatăl său, pentru că dincolo de orice apreciere sau de vreo suspiciune, tema principală a unei asemenea frumoase pilde/parabole a Noului Testament este cea a căinţei şi a întoarcerii păcătosului la calea cea dreaptă, iar din cele trei personaje ale acestei parabole: Fiul rătăcitor, fratele fiului rătăcitor şi părintele acestuia, fiecare întruchipează o anumită atitudine faţă de aproapele nostru, mai ales că parabola în sine constituie reflexul situaţiei cu care se confrunta de multe ori Mântuitorul Iisus Hristos la acea vreme, iar ascultătorii Săi se considerau a fi în poziţia fiului cuminte, care urma să decidă dacă va accepta invitaţia tatălui iubitor şi iertător şi dacă-i va împărtăşi bucuria, pentru că, din păcate, bucuria tatălui, după cum citim în parabolă, a fost umbrită de lipsa de iubire a fiului cuminte, cel care jubila de bucurie la aflarea oii şi a drahmei pierdute, iar la bucuria întoarcerii Fiului risipitor participă doar tatăl acestuia, care pregăteşte festinul pe măsura bucuriei întoarcerii fiului apostat (Luca 15, 22-23), deci, prin aceasta, noi desluşind cu atenţie că Tatăl iubitor este imaginea Lui Dumnezeu, iar, dacă tatăl îl simbolizează pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu este singurul Care cunoştea întreaga dramă interioara prin care trecuse tânărul care rătăcise într-o ţară îndepărtată, expresie a distanţei incomensurabile dintre Dumnezeu şi cel păcătos, trăind în afara prescripţiilor divine, anesteziat de iluziile câştigate prin cheltuirea averii, precum şi de plăcerea desfrânărilor şi de mărirea slavei deşarte, care-i creau o falsă măreţie şi o iluzorie satisfacţie, numai că un astfel de trai hedonist, pur instinctual, la care aderase tânărul, i-a fost răsplătit, după un timp, cu paşterea porcilor, o ocupaţie înjositoare şi dispreţuită de evrei, legată de o viaţă care l-a umilit şi l-a făcut să trăiască încercarea lipsei celor elementare vieţii, căci, ajunsese până acolo încât nici porcii, cărora le acorda îngrijire şi protecţie, nu-şi împărţeau roşcovele cu el, dar, în final, pe fondul acestei asceze spirituale şi materiale, tânărul “şi-a venit în sine”, recunoscându-şi vina pe care a transformat-o într-o rugăciune de pocăinţă, formulată ad-hoc, în felul următor: “Tată am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi!”, poate cea mai elocventă dovadă a faptului că Dumnezeu şi Iubirea Sa mare pentru firea omenească cea căzută în păcat, ne învaţă că pentru a ieşi din moartea păcatului este nevoie de pocăinţă!

“Tată am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi!”
Încă dintru început, dacă voim aceasta, vedem că textul Evanghelic demonstrează cu pregnanţă că nici o pildă nu ne înmoaie mai mult inimile şi nu ne predispune spre o mai profundă meditaţie, decât această relatare a Mântuitorului despre rătăcirea, zbuciumul sufletesc şi întoarcerea fiului celui numit rătăcitor. Credem că nu este nici măcar un om care să nu se poată regăsi în această parabolă, indiferent de situarea lui spirituală, fiindcă am putea numi această Pildă, chiar povestea vieţii fiecăruia dintre noi, mai ales că fiecare dintre noi, ne regăsim într-un personaj din această Evanghelie sau într-una din etapele pe care aceasta ni le descrie cu atâta acurateţe. Pentru judecata noastră lumească, singura problemă ar putea fi la o astfel de raportare firească, fiindcă nu am parcurs-o încă pe toată, că am ajuns cu firul poveştii doar până la un punct anumit, din care mintea noastră se socoteşte a fi în impas. Unii, abia au plecat de acasă, alţii sunt supăraţi pe fraţii lor risipitori, iar cei mai mulţi se află orbecăind prin slinosul noroi după roşcovele aruncate porcilor. Desigur, în Evanghelia acestei Duminici binecuvântate, ni se arată care sunt etapele întoarcerii, cum trebuie să ne întoarcem şi noi la Dumnezeul Ceresc. Aşadar, ni se arată modul cum păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu, aşa cum ura faţă de părinte, simţi că te îndepărtează de tata şi de mama, te îndepărtează de dragostea familiei. Totul începe atunci când fiul cel mic cere şi primeşte partea de avere, iar noi observăm că Tatăl nu l-a întrebat despre motivul plecării, ci, i-a respectat dorinţa şi libertatea, de aceea ne întrebăm, oare, a procedat corect? Cu siguranţă, puţini dintre cei care suntem părinţi, am fi reacţionat la fel, iar acest lucru ne surprinde, deoarece fiul cel mic îşi ia partea de avere, iar locul în care pleacă e departe de casă şi nu ni se spune, din ce motiv a plecat: să studieze, să investească, să câştige bani? Cert este, însă, că şi-a cheltuit averea şi a ajuns de şi-a dorit să mănânce chiar din roşcovele porcilor. Gândul reîntoarcerii şi reîntâlnirea, oare, l-au determinat să se gândească la tatăl său, la casa tatălui său? Nicidecum, dorul, ci foamea, nevoile stomacului! Când se reîntâlneşte cu tatăl, acesta îl iartă şi surprindem un moment cutremurător, în care tatăl îi iese în întâmpinarea fiului, când braţele i se deschid, ochii i se umplu de lacrimi, inima i se umple de bucurie, iar gura rosteşte cuvintele iertării şi ale mângâierii părinteşti. Pe bună dreptate, ne întrebăm, atunci, de ce s-a mâniat fratele cel mare? Constatăm că Parabola începe cu suferinţa tatălui pentru fiul cel mic şi răzvrătit, care pleacă, dar, se încheie cu supărarea fiului cel mare sau dreptul păcătos care nu se poate bucura de întoarcerea fratelui său. Fiul cel mare era drept pentru că nu i-a greşit tatălui, l-a ascultat şi nu i-a risipit averea, dar, totuşi, ne întrebăm, unde a greşit? A greşit fiindcă s-a raportat la fratele său cu logica minţii omeneşti, nu cu iubirea inimii! El era judecător, nu înţelegător cu cel ce a greşit. El nu s-a gândit nicidecum, cum şi-ar fi dorit el însuşi să fie tratat, dacă ar fi făcut ca fratele său! Oare, atunci, tot un judecător ar fi fost? El gândea cu privire la altul, nu la el însuşi! Mergând mai departe pe firul relatării, atunci când tatăl porunceşte să se taie viţelul îngrăşat, îi reproşează tatălui său că el, fiul cel mare, n-a avut parte nici măcar de un ied, ca să se îndestuleze cu prietenii săi. Şi iar observăm, cum invidia pentru puţinul altuia, nu-l lasă nicidecum să se bucure sincer! De aceea, să înţelegem pe deplin, că Dumnezeu şi Iubirea Sa mare pentru firea omenească cea căzută în păcat, ne învaţă că pentru a ieşi din moartea păcatului este nevoie de pocăinţă!

“Căci acest fiu al meu, mort era şi a înviat,pierdut era şi s-a aflat”!
Sfânta Evanghelie a Duminicii a 34-a după Rusalii ne transmite un mesaj deosebit, pentru a ne arăta, cât de important este să ne regăsim în sinele nostru, iar, dacă Dumnezeu ne-a lăsat un cârmuitor propriu, adică raţiunea, prin care să putem ajunge la înţelepciune, la a face alegerea cea bună, de fapt, a-ţi veni în sine sau a-ţi veni în fire, înseamnă a-ţi da seama că ai păcătuit şi trebuie să doreşti să te îndrepţi. Este foarte important să avem conştiinţa că am păcătuit şi să încercăm a ne îndrepta, iar conştiinţa păcatului trebuie să vizeze două lucruri: atunci când am păcătuit, eu, omul muritor, trebuie să ştiu că păcatul meu L-a supărat mai întâi pe Dumnezeu, dar şi pe semenul meu! De aceea, Fiul risipitor şi-a spus cu sinceritate că a greşit! Atunci, Tatăl iubitor şi-a deschis braţele şi l-a primit cu bucurie pe fiul cel mic în casa părintească. Un alt aspect extrem de important şi în acelaşi timp un mesaj extraordinar pe care ni-l transmite Evanghelia Duminicii acesteia se referă la Bunătatea Lui Dumnezeu, bunătate care iartă, bunătate care ajută şi se bucură de întoarcerea fiecărui păcătos. Este Bunătatea unui tată care se revarsă asupra tuturor fiilor Săi! Dacă ar trebui să ne oprim puţin la fratele cel mare, am putea spune că nu i-au convenit zilele în care mezinul s-a întors acasă. Deci, să te vezi dintr-o dată pus pe picior de egalitate cu unul care şi-a cheltuit partea de avere şi totuşi, tatăl să-l primească, să facă ospăţ în cinstea destrăbălatului, a păcătosului, aceasta e o confruntare teribilă cu tine însuţi, cu cele mai ascunse răutăţi din inima ta! Pentru că în noi, ca oameni, sălăşluiesc şi fiul cel mare, dar şi Fiul risipitor. E o continuă pendulare a noastră între atitudinile şi alegerile celor doi fraţi! De modul cum reuşim să împăcăm propria noastră nedumerire, depinde însăşi pacea noastră sufletească! Un lucru e sigur: acela că nu-i putem aduce unul lângă celălalt, decât dacă-i punem pe amândoi înaintea Tatălui Ceresc. Acolo, cei doi devin una, iar noi, una cu Dumnezeu. În concluzie, Pilda Întoarcerii Fiului risipitor ne descrie zbuciumul sufletesc al omului care se îndepărtează de Dumnezeu, pentru că în unele situaţii, toţi ne îndepărtăm de Dumnezeu, într-un fel sau altul, dar este foarte important să ne reîntoarcem, iar pentru că tatăl din această parabolă este Însuşi Dumnezeu care aşteaptă pe păcătos să se întoarcă din clipa în care s-a îndepărtat, noi trebuie doar să vrem să ne reîntoarcem, fiindcă Dumnezeu şi Iubirea Sa mare pentru firea omenească cea căzută în păcat, ne învaţă că pentru a ieşi din moartea păcatului este nevoie de multă şi îndumnezeită pocăinţă.
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here