În Pericopa Evanghelică a Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi se deschid paginile care prefaţează “lecţia” Judecăţii morale prin care Însuşi Dumnezeu îşi dezvăluie Planul Său de adevăr şi dreptate, de neuitare a oricărui membru al umanității dezumanizate!
Cu acest prilej, aflăm că Împărăţia lui Dumnezeu cel Milostiv a fost pregătită de la întemeierea lumii pentru oamenii cei milostivi, care se aseamănă cu El prin iubire smerită şi generoasă, pe când iadul, spune Evanghelia, a fost pregătit pentru diavolul şi îngerii lui, nu pentru oameni, pentru îngerii care s-au răzvrătit, care au fost mândri şi n-au avut în ei smerenie şi recunoştinţă faţă de Preabunul Dumnezeu!
Prima învăţătură din Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi!
În cea de-a treia Duminică de la începutul perioadei Triodului, Sfânta Evanghelie ne arată cât de importantă sau cât de preţioasă este iubirea milostivă arătată de către Dumnezeu pentru oamenii cei aflaţi în atâtea nevoi, întrucât fără iubire milostivă nimeni nu se poate mântui. Aşadar, prima învăţătură pe care o primim din Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi este aceea a legăturii tainice dintre smerenia lui Dumnezeu şi slava Lui, deoarece smerenia Lui este spaţiul libertăţii omului, iar slava Lui este frumuseţea dreptăţii Sale. Dumnezeu este atât de smerit, încât Se lasă respins de oameni sau uitat de ei, dar atât de mult respectă El această libertate a omului, încât Se ascunde tainic în oamenii cei mai smeriţi, care sunt adesea şi cei mai neputincioşi, în cei care sunt umiliţi cu sărăcia, foamea, setea, lipsa de libertate, înstrăinarea şi boala, în toţi cei care duc o existenţă la limita dintre viaţă şi moarte. Însă, tocmai această prezenţă tainică a Fiului Omului în oameni este surprinzătoare şi înfricoşătoare, pentru că oamenii nu se aşteaptă ca în atâţia robi ai sărăciei, ai bolii şi ai umilinţei de pe pământ să se afle tainic Însuşi Împăratul cerurilor şi Judecătorul lumii, Cel Care pune în aplicare Planul Său! Pasajul propus în cadrul Evangheliei ne aduce aminte despre evenimentele privitoare la plinirea timpurilor, când întreaga umanitate îşi va redobândi locul pe care l-a avut în momentul Creaţiei, mai ales că evenimentele eshatologice privind împlinirea planului lui Dumnezeu în istorie, adânc revelate de Însuşi Dumnezeu, sunt însoţite de tensiuni, de războaie şi suferinţe majore, după care urmează lupta finală dintre armata lui Antihrist însoţită de diavolii şi de îngerii din Cer, care sub conducerea Arhanghelului Mihail vor veni în ajutorul celor chemaţi în slujba Domnului, când puterile întunericului vor fi înfrânte! Prin pedagogia dumnezeiască, “lecţia” judecăţii morale ne arată că omenirea trebuie să revină la demnitatea pe care a avut-o la începutul Creaţiei, şi de aceea va urma învierea morţilor, a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ, pentru ca întreaga umanitate, omul ca o alcătuire de trup şi suflet, să se afle înaintea Înfricoşătoarei Judecăţi! De altfel, Înfricoşătoare este constatarea că Hristos Domnul, deşi S-a înălţat la ceruri în slava Preasfintei Treimi, nu încetează de a fi tainic prezent în fiecare om care suferă pe pământ şi care aşteaptă iubirea noastră milostivă.
“Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia pregătită vouă”!
Hristos Domnul suferă până la sfârşitul veacurilor potrivit suferinţelor fiecăruia dintre oameni, pentru că Învierea Lui nu înlătură, ci integrează taina Crucii Lui, iar slava Lui din ceruri nu desfiinţează smerenia ca o prezenţă tainică în sufletul oamenilor care suferă şi au nevoie de iubirea dumnezeiască! Evanghelia ne spune că celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi, Fiul Omului sau Împăratul Judecător le va zice: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”! Aşadar, cei milostivi sunt numiţi “binecuvântaţi”, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, adică Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi. În această Împărăţie a iubirii smerite, vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, acea iubire care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemniţat. Mântuitorul nu a spus: “Am fost bolnav şi nu m-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu m-aţi eliberat”, ci, “am fost bolnav, şi în temniţă, şi nu m-aţi cercetat”, adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat. De altfel, marea descoperire a Judecăţii morale este identificarea lui Hristos Cel slăvit cu Hristos Cel smerit, pentru a deschide libertăţii şi iubirii noastre milostive uşa mântuirii, posibilitatea de a răspunde la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, cu iubirea faţă de semenii noştri, pentru a face iubirea Lui transparentă prin noi, spre bucuria Lui şi a oamenilor pe care îi ajutăm! Desigur, un adevăr înfricoşător care priveşte direct libertatea noastră este judecata însăşi, care nu se limitează la păcatele sau faptele rele săvârşite de noi, ci se extinde şi la omisiuni, adică la faptele bune pe care am fi putut să le facem şi nu le-am făcut la timpul potrivit! Fiindcă Dumnezeu ne include în “lecţia” Judecăţii morale a Planului Său, Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi caută să inspire cu precădere lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii dreptmăritoare, aceea care ne responsabilizează cel mai mult, deoarece ne arată că milostenia este o datorie şi o condiţie a mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice. Iată că în Duminica lăsatului sec de carne, Sfânta Evanghelie ne aminteşte despre judecata de pe urmă, pentru ca în timpul Postului Mare să ne gândim la viaţa şi la starea sufletului nostru! De bună seamă, cu umilinţă, plini de încredere în Tatăl şi cu speranţa mântuirii, să ne amintim că vom da socoteală pentru faptele noastre, că la plinirea vremii vom auzi cuvintele Lui Hristos care vine în glorie: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei 25, 34). «Şi bucuria voastră, nimeni nu o va lua de la voi » (Ioan 16)!
Dar, cea de-a doua venire a Mântuitorului, va fi venire de Judecător!
Într-un fel bine conturat, fiecare dintre noi, pentru iubirea milostivă a faptelor bune săvârşite pe pământ, vom dobândi mântuirea sau viaţa veşnică din ceruri, ca dovadă că textul care a inspirit Pericopa aceasta motivează atât milostenia credincioşilor ca persoane individuale, cât şi apariţia instituţiilor de caritate ale Bisericii din primele veacuri, când Biserica a organizat case pentru străini, cămine pentru copii orfani şi cămine pentru bătrâni, spitale pentru bolnavi şi cantine pentru săraci. De fapt, toată această operă socială de caritate sau filantropică a creat în timp o civilizaţie, şi anume civilizaţia creştină a carităţii sau a filantropiei. În multe cazuri, statele europene moderne, care, deşi au uitat în mare parte că Evanghelia iubirii milostive a fost sursa solidarităţii sociale, au preluat, de fapt, din lumina Evangheliei mesajul responsabilităţii pentru oamenii care se află în suferinţă, în nevoi, în boală şi în singurătate chinuitoare! Dar, ca o adâncă şi statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui printre oameni, mai ales că Mântuitorul n-a binevoit a Se arăta întru strălucirea răsunătoare a slavei pământeşti, în mijlocul zarvei orgiilor unei vieţi desfrânate. El a venit pe pământ ca într-o ţară unde au fost surghiuniţi călcătorii poruncii lui Dumnezeu, apoi a rămas şi a lucrat aici ca într-o ţară a amărăciunilor, unde au fost aruncaţi din raiul cel înalt cei care au călcat porunca lui Dumnezeu. Hristos Domnul a rămas şi a lucrat în lumea aceasta ca Răscumpărător al celor căzuţi, făcându-Se părtaş al tuturor nenorocirilor care au ajuns ca să domine în omenirea decăzută şi călcătoare de lege. Fiul Domnului a fost ca unul dintre săraci, călcaţi de oameni în picioare! Uneori a fost străin, poate neavând unde să-Şi plece capul, iar la sfârşitul periplului Său pământesc a fost prigonit, acoperit de ocări, dar întotdeauna răsplătind fără încetare cu bine pentru rău, deoarece Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască lumea(Luca 9, 56). În cele din urmă Şi-a sfârşit viaţa Sa pământească printr-o moarte chinuitoare şi de ocară, moartea nelegiuiţilor, moartea robilor, care nici în felul de a muri nu aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii lumii. Atât de crudă a fost prima venire pe pământ a Fiului lui Dumnezeu! Dar, să luăm aminte că va fi, la vremea sortită şi o a doua venire a Lui în mijlocul nostru, venirea Fiului Omului, Care e totodată şi Fiul lui Dumnezeu, întru slava Sa. Cea dintâi venire a Lui a fost venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine, dar, cea de-a doua venire, va fi venire de Judecător, pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o dintru începuturile sale. Iată, va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, iar atunci va şedea pe scaunul slavei Sale şi se vor aduna înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze înaintea Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă!
Profesor, Vasile GOGONEA
