Evanghelia Duminicii a doua a Triodului şi a XXXIV-a după Rusalii, din preaplinul înţelepciunii divine, cu multă pedagogie şi înţelepciune duhovnicească ne aduce în fereastra sufletului nostru o întâmplare ca multe altele în lumea aceasta, dar mai presus de toate, o faptă pilduitor lucrătoare ce desluşeşte chiar Taina împăcării omului cu Dumnezeu Tatăl, Cel Care prin puterea iertătoare a Sa, ne revelează iconomia mântuirii sufletului înviat!
Totul parcă este legat de imaginea Sfintei Biserici, iar drumul pe care Fiul risipitor îl parcurge întru mântuire începe de la Biserica pe care la început nu o cinsteşte aşa cum se cuvine, pentru ca mai târziu, după rătăciri istovitoare şi dezamăgitoare, desluşind calea înţelepciunii, el ajunge la Biserica bucuriei, pentru că numai aici suntem aşteptaţi să ne veselim şi să ne bucurăm de îngăduinţa Lui Dumnezeu. Aceasta este Lumina care care ne străfulgeră sufletul prin Adevărul credinţei şi ne poate îndrepta sufletul împăcat cu Viaţa pe care o trăim!
Tatăl din Evanghelia Duminicii acesteia este Dumnezeu!
Pericopa Fiului risipitor începe ca o întâmplare firească şi pe un traseu abrupt, al împărţirii averii lumeşti, iar Mântuitorul nu ţine să precizeze amănunte care ar putea îngreuna înţelegerea noastră, pentru că spune doar: “Un om avea doi fii”, ca într-o poveste de Ispirescu. Dar, să nu ne pripim cu judecăţi psihoafective, deoarece, prin aceste cuvinte Hristos vrea să atragă atenţia asupra a două realităţi indispensabile descifrării episodului scripturistic: noi, trebuie să înţelegem, în primul rând, că Tatăl din Evanghelia Duminicii acesteia este Dumnezeu, iar mai apoi este necesar să recunoaştem că nu în zadar îi numeşte Mântuitorul fii. Hristos îi numeşte “fii” ca să ne arate tuturor că prin El am devenit cu toţii fiii Lui Dumnezeu, iar după cum Hristos este Fiul Omului, tot aşa şi noi am devenit fii ai Tatălui Ceresc, şi chiar dacă Mântuitorul spune că sunt “doi fii”, fiecare dintre noi trebuie să cunoaştem că în realitate sunt mai mulţi, iar prin aceea, să ne întărească sfânta credinţă că toţi suntem fii ai Celui PreaÎnalt. Iată, vedem că el vine la tatăl şi recunoaşte autoritatea acestuia, spunându-i “Tată”, dar mai apoi cere partea lui de avere. Dar, oameni buni, de fapt, ce avere avem fiecare dintre noi şi ce avere a cerut Fiul rispitor de la Tatăl? Oare, ştia el, care este averea ce i se cuvine?
“Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”
Fiul risipitor, prin viaţa pe care şi-a ales-o, trăia ca şi cum sufletul său era în afară de sine, dar în faţa imaginii înnegrite de criza materială şi morală, analizându-se minuţios, a văzut ca într-o oglindă toată decadenţa în care ajunsese, pentru că i s-a făcut lui însuşi scârbă şi s-a înfricoşat. În aceeaşi clipă, o Lumină din Înalturi îl umple de regrete şi îi adună minţile, când îşi dă seama de prăpastia în care a ajuns. Parcă şi-a adus aminte de tot ce a avut în casa părintească, de darurile pe care le primise din naştere şi, gândindu-se la felul cum le-a folosit şi la felul cum s-a purtat cu tatăl său iubitor, s-a înspăimântat venindu-şi în fire. Devine conştient că din clipa în care a părăsit casa părintească şi-a pierdut pacea şi bucuria sufletească, alergând după desfătări închipuite şi presărate cu iluzii. Iar, dacă belşugul şi bunăstarea nu l-au putut reţine în casa tatălui său, în schimb, foamea şi lipsurile îl readuc în cele din urmă cu ochii înlăcrimaţi şi cu sufletul smerit recăpătându-şi iertarea şi iubirea părintească. Vedem prea bine că aici cuvintele “cel tânăr” se referă şi la faptul că era neînvăţat şi nedeprins cu viaţa, că Fiul rispitor ştie cui cere, dar nu ştie ce-i cere! Acest Fiu risipitor nu a cerut doar bogăţia şi avuţia din dota moştenii sale, el şi-a cerut şi sufletul său cel neîmplinit!
Întoarcerea Fiului risipitor, nu este “imposibila întoarcere”
Când era acasă şi în ascultarea Tatălui, sufletul Fiului rispititor era cu Tatăl, era în harul lui Dumnezeu. Acasă fiul era în paza Tatălui, era sub ocrotirea părintească a Celui PreaBun, dar când pleacă mânat de patimi, când părăseşte Raiul din sânul lui Dumnezeu, fiul acesta pleacă din bunăstarea libertăţii sale! Ca prin minune apare şi revelaţia: “Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”! Constatăm că aceasta este cea mai importantă clipă din viaţa Fiului risipitor, clipa revenirii la sine, fiindcă în aceeaşi clipă s-a pocăit şi s-a hotărât să se întoarcă pe drumul cel adevărat, al pocăinţei. De aici a început ridicarea lui din întunericul păcatului! Iar temeiul iertării şi al mântuirii se arată cu blândeţe: “Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”! Pilda ne arată chipul pocăinţei adevărate, în ce constă şi cum trebuie făcută spre a fi într-adevăr mântuitoare, pentru a fi “bucuria îngerilor şi a oamenilor”, pentru că ea pune în lumină marea iubire a Lui Dumnezeu pentru firea omenească, cea căzută în păcat. Întoarcerea Fiului risipitor nu este “imposibila întoarcere”, ci se dovedeşte un prilej de bucurie în casa părintească, tot aşa cum bucurie este înaintea îngerilor Lui Dumnezeu şi păcătosul care se pocăieşte! Pilda mai poate fi numită şi a “tatălui iubitor”, legată de problema iertării, dar ea putea să fie numită şi “parabola fratelui neiertător”!
Hristos ni-l descoperă pe Adam, în ipostaza Fiului risipitor…
Să judecăm şi să luăm aminte că Pilda fiului risipitor este o recapitulare a întregii iconomii a mântuirii neamului omenesc! În câteva cuvinte, istorisirea ei prezintă, în mod simbolic, parcursul omenirii, începând de la izgonirea lui Adam din rai şi până la răscumpărarea realizată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Prin cele câteva imagini şi fapte simbolice, Hristos ni-l descoperă pe Adam cel căzut în ipostaza Fiului risipitor care a refuzat bucuria casei Dumnezeului Tatăl, Care îl aşezase în Rai, în grădina Edenului, pentru a se desfăta duhovniceşte de cele aşezate spre folosul omului. În schimb, însă, omul Adam a preferat în schimbul gustării duvoniceşti, a mâncării contemplative a creaţiei, să se apropie iraţional de creaţie, mâncând doar coaja fructului, adică inconsistenţa exteriorităţii, refuzând miezul lucrurilor, adică raţionalitatea creaţiei şi raţiunile cele tainice din lucruri, mai ales dacă pornim de la premisa că pentru noi, casa părintească este atât Raiul, cât şi Biserica, Împărăţia lui Dumnezeu. Fiul risipitor este imaginea omului căzut în păcat, care a experimentat în istorie suferinţa născută din eroarea alegerilor sale, simbolizată prin hrănirea cu roşcove şi slujirea la stăpânii porcilor, lumea îndepărtată fiind imaginea desăvârşită a creaţiei care aşteaptă transfigurarea unui “cer nou şi pământ nou” luminat şi îndumnezeit! Pilda fiului risipitor ne descoperă şi imagini euharistice, în chipul pâinii pe care o mâncau slugile stăpânului casei, iar şi viţelul cel îngrăşat şi jertfit la întoarcerea fiului acasă, ne revelează Chipul Lui Hristos Domnul, pregustat Euharistic!
Profesor, Vasile Gogonea
