Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu nu ne judecă pe noi prin dreptate, ci prin iubire (Arsenie Boca)

În Duminica a 19-a după Rusalii, Ap. 2 Corinteni 11, 31-33¸12, 1-9; Ev.Luca 6, 31-36; («Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor») se va citi la Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie o învăţătură pilduitoare care ne prezintă relaţia creştinului cu «duşmanul» său, deoarece Bunul Dumnezeu ne cere să fim în relaţii cordiale, apropiate, până şi cu duşmanii noştri, mai ales că Viaţa Lui Iisus a fost o istorie de iubire care nu se termină niciodată, pentru că de la Naşterea, până la moartea şi Învierea Sa, nu ne-a vorbit decât despre iertare, pace, despre dreptate, iubire şi despre milostivire, iar astăzi, aceste cuvinte le auzim, pe cât sunt de sublime, pe atât de imposibil de a fi înţelese, cu atât mai puţin, de a le pune în practică, fiindcă Dumnezeu, nu ne judecă doar prin dreptatea noastră, ci, prin iubire! .

«Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel»

Într-un mod aparent paradoxal, Pericopa Evanhelică a Duminicii a 19-a după Rusalii începe cu o concluzie edificatoare: «Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel» (Lc 6, 31), pe care, dacă o supunem atenţiei noastre, ca oameni, mai mult cu pretenţii de a fi educaţi decât credincioşi, propunerea pare acceptabilă, fiindcă am căpătat educaţie, ca să renunţăm la răzbunare, când suntem loviţi, suntem obişnuiţi să ne ţinem gura, când suntem răniţi şi să tăcem când suntem furaţi, să vorbim la comanda şefilor cu interese de moment, să ne aliniem chiar atunci când linia în care suntem somaţi, ne duce la pieire. Ca şi iudeii din vremea Mântuitorului, şi azi, mulţi gândesc la fel, pornind de la litera Legii, în virtutea principiului: «dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi», dar, Mântuitorul Iisus Hristos ne cere să credem în facerea de bine, ca o poartă prin care ne strecurăm în Rai, motiv pentru care Mântuitorul Hristos ne îndeamnă la vindecarea de răutate «conform legii», iar Legea pe care ne-o dăruieşte El, tocmai prin întruparea Sa, vine cu un îndemn: «Voi, însă, iubiţi-vă duşmanii, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi ceva înapoi, iar plata voastră va fi mai mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că El este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi» (Lc 6, 35). Prin urmare, să facem binele ca un efort de încredere, că Dumnezeu Însuşi este Cel Care răspunde eforturilor de a rămâne oameni, că Dumnezeu asumă omenitatea noastră, pentru a ne învăţa să nu aşteptăm de la oameni un răspuns tuturor faptelor bune, ba, chiar ni se atrage atenţia că atunci când plăcem prea mult oamenilor, suntem departe de smerenia unei relaţii limpezi cu Dumnezeu. Ca să înţelegem bine că Mântuitorul a venit între noi, nu de dragul unui spectacol ieftin şi nici ca să ne producă surplusuri de îmbogăţire hapsână, că rostul apropierii de El este dat nu de ruperea de lume, ci, de asumarea ei în competenţa cea mai de preţ: dragostea necondiţionată, o dragoste aprinsă din iubirea lui Dumnezeu pentru lumea Sa, o penitenţă după canoanele păcătoase ale urii, tocmai pentru că e manifestată după regula de aur a vieţii în Hristos. Să fim pe deplin înţeleşi, ceea ce caracterizează iubirea umană este lipsa de constanţă, nu este o iubire permanentă, ci, mai ales este selectivă şi ţine de interese egoiste, chiar meschine. Devine destul de dificil în a-i defini pe adevăraţii duşmani pe care ţi se cere să-i iubeşti, întrucât în Sfânta Scriptură, termenul de «duşman» are o conotaţie mult mai blândă decât credem noi. Întrebarea ar fi, de asemenea, cine este adevăratul duşman şi până unde se poate merge cu iubirea lui? Dacă, spre exemplu, cineva atentează la integritatea teritorială a ţării tale, te invadează şi începe să-ţi ucidă poporul, familia, rudele şi prietenii, în baza iubirii creştine, pe care el nici măcar nu o are, tu îi poţi răspunde mereu cu iubire, lăsându-l să te distrugă pe tine şi pe cei dragi ai tăi? Se impune, deci, cu stringenţă să ne identificăm duşmanii la care se referă Mântuitorul Hristos, pentru că, oricum, din contextul Evangheliei reiese că Iisus n-a spus nicăieri şi niciodată că s-ar impune să-i admiri şi să-i iubeşti pe criminali şi pe cei care îţi doresc şi caută să te suprime fizic pe tine, ori pe ai tăi, ci, mai degrabă, să faci totul, să întreprinzi tot ceea ce îţi stă în putinţă, ca să trăieşti în pace cu toată lumea, fiindcă, Dumnezeu Însuşi, nu ne judecă pe noi prin dreptate, ci, prin iubire!

«Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb»

Textul Evangheliei Duminicii a 19-a după Rusalii este un fragment din «Predica de pe munte» (Mt.5, 21) în care ni se desluşeşte faptul că iubirea cea adevărată este eroism, nu o simplă moliciune sau petrecere în stări de satisfacţie egoistă, iar eroismul din iubire este net superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi, de pildă, cel din dorinţa de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive. De multe ori, constatăm că Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei nobleţea supremă a sublimului. Ştim că Fiul Lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pe Cruce, pentru a împlini rânduiala dreptăţii şi mânat de iubirea divină pentru om, iar în cadrul acestei conotaţii a dogmei, se cuprinde atâta adâncime şi bogăţie de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descriere omenească luate la un loc. Fără îndoială, explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti, nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să le domine deplin cu înţelegerea exclusiv omenească, iar cine poate înţelege pe deplin sfatul Lui Dumnezeu, va realiza faptul că o serie de motive trebuie să stea la baza întrupării şi jertfei Domnului Iisus Hristos, în toate nuanţele şi adâncimile sale, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali: dreptate şi iubire. Se pare că trei ar fi motivele majore pentru care trebuie să ne iubim duşmanii: în primul rând, pentru că şi ei au nevoie de iubire, în al doilea rând, pentru că doar iubirea are forţa necesară pentru a transforma un duşman într-un prieten, iar al treilea motiv ar fi acela că răspunzând la ură, tot cu ură, nu faci decât să multiplici ura.

Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: “Faceţi bine celor ce vă urăsc”, iar Sf. Ap. Pavel adaugă: “Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea […] biruieşte răul cu binele” (Romani 12,20-21). Aşadar, să faci bine duşmanului tău şi vei fi surprins ca să descoperi, cât de uşor este să-l iubeşti, mai ales că îl vei ajuta să-şi scoată răutatea din inimă. Dar, a birui răul cu binele înseamnă că noi trebuie să facem primul pas, că noi trebuie să începem, făcând ceva. Mântuitorul Iisus Hristos ne mai spune: “Rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă”, să fie amintiţi în rugăciune, acesta este cel mai mare privilegiu pe care îl pot primi de la noi, să fie amintiţi, atunci când suntem faţă în faţă cu Dumnezeu. Nici o persoană nu se poate ruga pentru cineva, şi să o urască în acelaşi timp. Unul dintre cele mai bune mijloace de a nu urî o persoană este să ne rugăm pentru ea, deoarece, fără iertare este imposibil chiar şi să începi să îţi iubeşti duşmanul. Această iertare trebuie să înceapă de la cel căruia i s-a greşit. De multe ori, se pare că duşmanii au un rol constructiv în viaţa noastră, pentru că ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine, chiar ceva mai bine, ei ne spun că suntem limitaţi, incapabili să iertăm din suflet. Dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, dacă, într-adevăr, am apucat pe drumul către perfecţiune, «duşmanul» ne arată care este calitatea reală a inimii noastre, ne descoperă sentimentele întunecate care sunt ascunse în inima noastră. Constatăm că iubirea duşmanului este posibilă, pentru că iubirea care vine de la Dumnezeu este infinit mai mare decât răutăţile şi ura, caracteristice omului. Iubirea este centrul vieţii divine, este porunca cea mai mare pe care Domnul ne-a dăruit-o în această viaţă, ea este o iubire care nu se înclină în faţa nedreptăţilor, ci rămâne fidelă. Adevăratul sens al iubirii ne spune că la violenţă, nu trebuie să răspundem cu violenţă, pentru că numai o iubire şi mai mare, mereu fidelă, poate să-l minuneze pe duşman şi să-l schimbe în bine. În concluzie, a iubi, a ierta şi a se împăca, sunt cele trei cuvinte care pot construi pace în familii şi în lume. În consecinţă, nu trebuie să aşteptăm schimbarea duşmanului, ca numai după aceea să-l iubim, ci, mai întâi trebuie să-l iubim, dacă dorim să se schimbe. În acest sens, Evanghelia Duminicii acesteia de dinaintea Sărbătorii «Acoperământul Maicii Domnului», ne învaţă că este necesar să iubim duşmanii noştri, pentru a ne deosebi de cei păcătoşi, dar şi pentru a fi întotdeauna fiii Celui Preaînalt! Să nu uităm că Dumnezeu este iubire, iar cel cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu. Dumnezeu petrece în inima noastră, iar noi petrecem în Dumnezeu, numai dacă-l iubim pe aproapele nostru. Pentru o mai bună înţelegere a iubirii creştine, se impune o scurtă analiză filologică a cuvântului «iubire», iar în limba română sunt doi termeni: «iubire» şi «dragoste», fără a se preciza la cine se referă iubirea. În scrierile nou-testamentare păstrate în limba greacă, sunt patru termeni pentru a reda ideea de iubire: «eros», «philia», «storge» şi «agapi». Cuvântul «eros» exprimă doar iubirea carnală sau senzuală, cuvântul «philia» exprimă o iubire trecătoare, legată de un oarecare interes. Aristotel spunea că «plăcerea iubitului este să privească îndelung la iubita sa, iar plăcerea iubitei este să primească atenţiile iubitului ei, dar de îndată ce se ofileşte frumuseţea iubitei, prietenia (philia) se ofileşte şi ea, iar iubita nu se mai bucură de nici o atenţie din partea iubitului». Cuvântul «storge» se referă mai ales la iubirea familială, adică a părinţilor pentru copii şi invers, precum şi iubirea dintre fraţi, dar, nu este expresia unei iubiri sincere şi nici de durată sau de neclintit. Cuvântul «agapi» este folosit în cărţile biblice, prin care ni se arată că Dumnezeu nu-i iubeşte pe oameni selectiv, ci, trimiţând binecuvântările Lui, ploaia, căldura şi lumina peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Hristos, deci, ne îndeamnă să-i iubim şi pe cei care nu sunt deloc atrăgători şi poate mai puţin vrednici de a fi iubiţi, mai cu seamă pe duşmani sau pe cei care ni se par a fi duşmani, de la care n-aşteptăm nimic în schimb, fiindcă, Dumnezeu Însuşi, nu ne judecă pe noi prin dreptate, ci, prin iubire!.
Profesor, Vasile GOGONEA