Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXXIII-a după Rusalii este o parabolă care prilejuieşte un moment duhovnicesc al întâlnirii Lui Iisus Hristos cu două persoane diametral opuse, Vameşul şi Fariseul, pentru a ne arăta ce înseamnă milostivirea Sa cea nemăsurată în miezul vieţii lăuntrice a omului, de dincolo de aparenţe, ca să luăm aminte că pentru înnoirea vieţii noastre sufleteşti, pentru învierea sufletului din moartea păcatului şi pentru întâlnirea cu Hristosul Răstignit şi Înviat, avem nevoie întotdeauna de rugăciunea smerită, de pocăinţă sinceră şi de milostenia care deschide lacătul sufletului nostru.
În acelaşi timp, ne sunt puse în atenţie virtuţi precum smerenia şi căinţa, iar pentru a începe lupta postului, mai bine pregătit duhovniceşte, credinciosul trebuie să se desăvârşească având atitudinea Vameşului, îmbrăcându-se în smerenie, dar fugind de celelalte păcate ale sale, pentru că în acelaşi timp, el trebuie să se dovedească mai înţelept şi mai deplin, împodobindu-şi purtarea cu virtuţi precum cele ale Fariseului, dar prin lepădare de mândria lui!
“Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul”!
Evanghelia ne pune înainte două aşezări sufleteşti, cea a vameşului, pe care trebuie să tindem s-o agonisim, şi cealaltă, a fariseului, de care se cuvine să ne ferim şi să fugim, pentru că smerenia şi pocăinţa vameşului sunt ca nişte arcuri întinse împotriva diavolilor, iar mândria şi înălţarea fariseului, început şi izvor a tot păcatul. Pilda ne arată pe viu acest lucru, căci prin mândrie a căzut diavolul, în timp ce tămăduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob şi a răbdat moarte de ocară pe Cruce! Totodată, pilda pe care Iisus o spune “unora care se credeau drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii”, care încercau să respecte cât mai bine cu putinţă poruncile şi prevederile legilor, aceşti farisei erau consideraţi ca oameni sfinţi datorită grijii lor de a respecta legile divine. Vameşii se ocupau cu strângerea taxelor impuse poporului şi erau dispreţuiţi. Cele două personaje ale pildei acesteia sunt opuse din punct de vedere social, unul respectat, fariseul, iar altul dispreţuit, vameşul. Cu toate acestea, Iisus ne atrage atenţia că ceea ce contează este modul în care ne prezentăm înaintea Lui Dumnezeu, precum şi modul în care ne rugăm. Fariseul este mulţumit de sine şi-i vorbeşte lui Dumnezeu despre calităţile sale, dar, Vameşul, în schimb, este umil, recunoaşte că este păcătos şi-i cere lui Dumnezeu îndurarea sa divină. Fariseul era un om drept, iar vameşul considerat om păcătos, prin smerenie s-a întors acasă mai îndreptat decât fariseul.
Cine se înalţă pe sine, se va smeri, iar cine se smereşte pe sine, va fi înălţat!
Recunoscându-şi păcatul, vameşul a dobândit dreptatea fără osteneală şi mai degrabă, iar ca el sunt toţi cei ce se smeresc, fiindcă înălţarea prin smerenie este mai mult decât curăţire de păcate. Îndată ce omul se curăţă de păcat, începe să lucreze harul care sălăşluieşte întru el şi pe care păcatul nu-l lasă să lucreze. Smerenia face lucrător harul din om, iar lucrarea harului este manifestarea cea mai desăvârşită a tuturor virtuţilor. Aşa cum mândria este izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea, pe de o parte, pentru că seacă răul de la izvor, ca împotrivitoare a mândriei, dar, pe de altă parte, ea este prielnică şi pilduitoare creşterii tuturor virtuţilor noastre. Meditând cu aplecare, vedem că smerenia ne aşează dintr-odată în starea firească a existenţei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viaţa noastră duhovnicească, ci este o aşezare fundamentală a omului, care se vede în prezenţa lui Dumnezeu, Îi recunoaşte atotputernicia, se uimeşte în faţa măreţiei Lui, apoi îşi vede micimea şi nemernicia sa şi recunoaşte smerit că tot ceea este însăşi existenţa lui, reprezintă un dar al negrăitei iubiri şi milostiviri dumnezeieşti, fără de care nu poate face nimic! Substratul de substanţă al parabolei acesteia ne demonstrează că acela care se înalţă pe sine, se va smeri, iar cine se smereşte pe sine, va fi înălţat!
Să spunem de cât mai multe ori: “Doamne miluieşte”!
Da, oameni buni, vameşul este un om păcătos, dar pocăinţa lui este sinceră, şi el nu contează pe faptele bune pe care nu le are, nici pe o bunătate pe care nu o are, ci singurul lucru pe care contează el este mila lui Dumnezeu. Paradoxal, dar vom constata că în centrul rugăciunii sale se află mila lui Dumnezeu şi păcatul propriu. Vameşul nu face lista păcatelor altora, nu are grija de păcatele lor, ci numai de propriul său suflet care are nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a se schimba, pentru a se înnoi, pentru a se curăţi şi pentru a se mântui. Acest vameş, dintr-un om păcătos, prin puterea rugăciunii lui sincere devine, fără să ştie, un dascăl pentru noi toţi. Multe dintre faptele considerate de noi bune, au nevoie de mila lui Dumnezeu ca să fie curăţite de ceea ce înseamnă orgoliu sau egoism, atunci când le-am săvârşit. Acest vameş ne îndeamnă ca un învăţător, poate fără voia lui, să spunem de cât mai multe ori: “Doamne miluieşte ”! Înaintea Lui Dumnezeu avem nevoie, nu ca să enumerăm virtuţile noastre, iar când facem un lucru bun, trebuie să-I mulţumim Lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu se aduce spre curăţire ceea ce n-a fost făcut potrivit voinţei Lui: gândurile, faptele noastre, tot ce n-a fost iubire smerită faţă de semenii noştri, tot ceea ce este păcat, iar tot ceea ce am făcut bine, fără să-I mulţumim Lui Dumnezeu, înseamnă păcat.
Foarte adesea, numai mila Lui Dumnezeu ne poate schimba!
Învăţăm de la acest vameş, că la un moment dat, nu se mai pune problema înşiruirii multelor fapte rele, ci, doar să fie eliberat de starea păcătoasă, pentru că omul plin de păcate, nici nu-şi mai aminteşte ce a făcut şi câte a păcătuit. Poate că vameşul se dovedeşte dascălul nostru, pentru că nu e mulţumit cu starea în care se află, iar starea de pocăinţă a fiecăruia poate însemna şi dorinţa fierbinte de a ne elibera de un trecut care ne apasă, de a schimba viaţa, uşor contrariaţi de constatarea că nu o putem schimba prin propriile noastre forţe. Mulţi trăitori s-au chinuit ani întregi a lăsa anumite patimi, dar au observat că nu pot singuri şi au ajuns la pocăinţă cerând mila Lui Dumnezeu, asemenea vameşului, văzând cu ochii lor duhovniceşti că foarte adesea, numai mila Lui Dumnezeu ne poate schimba! Poate că nu e de ajuns uneori crisparea voinţei, fiindcă există răutăţi în sufletul nostru atât de adânc înrădăcinate, pe care numai mila Lui Dumnezeu le poate vindeca! Da, da, se pare că aceasta vedem în sufletul acestui vameş, iar strigătul său arată că are sufletul atât de încărcat de păcate, încât, numai mila Lui Dumnezeu îl poate elibera de ele. Pericopa dovedeşte că atunci când ne smerim, ne eliberăm de noi înşine, înaintea Lui Dumnezeu, ca într-o înălţare duhovnicească, iar când ne smerim copleşiti de păcatele noastre, Dumnezeu ni se arată şi prin milostivirea Sa nemăsurată!
Profesor, Vasile Gogonea
