În Duminica a 6-a după Sfintele Paşti (Vindecarea orbului din naştere); Ap. Fapte 16, 16-34; Ev. Ioan 9, 1-38, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie afăm despre una dintre multele minuni de vindecare săvârşite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin care se arată iubirea Lui pentru oamenii aflaţi în suferinţă, precum şi dumnezeirea Sa, deoarece El vindecă un orb din naştere, dăruindu-i vederea trupească, însă, odată cu această vedere, îi deschide şi ochii sufletului său, ochii duhovniceşti, astfel încât, cel care mai înainte fusese orb fizic şi spiritual, va mărturisi că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu, Cel Care ne arată că e mult mai important să ne vindecăm de orbirea sufletului, decât de nevederea trupească!
,,Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: «trimis»”
Prin urmare, Sf. Evanghelist Ioan vorbeşte despre minunea vindecării unui orb din naştere, a unui tânăr din Ierusalim, deoarece, atunci când Mântuitorul Hristos a scuipat pe pământ şi a făcut ceea ce înseamnă tină şi a uns cu ea ochii orbului, apoi l-a trimis să se spele în izvorul Siloamului şi îndată ce s-a spălat, i s-au deschis ochii şi a început să vadă lumina soarelui cu ochii trupeşti, dar din acea clipă, chiar şi sufletul său deodată s-a înălţat la lumina credinţei, deoarece, din acea zi, orbul Îl cunoaşte pe Mântuitorul Hristos, crede în El şi I se închină ca Unui Dumnezeu. Aşadar, ni se spune că într-o zi de sabat, pe când Mântuitorul străbătea Ierusalimul împreună cu ucenicii Săi, zăresc undeva pe marginea drumului pe un orb din naştere, care-şi trăia destinul vieţii cu resemnare, aşteptând din partea trecătorilor un gest de milostenie. Până şi apostolii sunt tulburaţi de suferinţa şi umilinţa orbului, încât pun Mântuitorului întrebarea: «Cine a păcătuit; acesta sau părinţii acestuia de s-a născut orb?» (Ioan 9, 2). ,,Nici el, nici părinţii lui, răspunde Mântuitorul, ci, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3), adică, nu orice infirmitate a omului este o urmare firească a păcatului, ci, de foarte multe ori se întâmplă ca prin aceste neputinţe, Dumnezeu să-şi arate dragostea şi pronia Sa divină faţă de om. Deci, Mântuitorul s-a apropiat de cel orb, «a scuipat jos, a făcut tină din scuipat, a uns cu tină ochii orbului» (Ioan 9, 6), spunându-i, apoi, să se spele la Scăldătoarea Siloamului – considerată de iudei un simbol al binefacerilor «trimise» sau revărsate de Dumnezeu, căci «Siloam» înseamnă «trimis» (v. 7). Atunci, orbul din naştere, departe de a i se părea ridicolă cererea Mântuitorului, Îl ascultă, se ridică în picioare şi merge să-şi spele ochii fără să ceară explicaţii inutile. Ajuns la scăldătoare şi spălându-se, începe să vadă, fiind vindecat pe deplin. Evanghelistul nu ne prezintă bucuria acestui orb vindecat, cât mai ales reacţia cunoscuţilor şi, mai ales, a fariseilor din sinedriu, care întrebau: «Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?!» (Ioan 9, 8). Prin urmare, aceştia cer explicaţii: cine şi cum ţi-a deschis ochii, pentru că minunea s-a făcut vestită destul de repede. Şi pentru că cel ce fusese orb şi acum era vindecat spunea «sunt eu», cazul a stârnit reacţia cu totul neaşteptată a fariseilor. Acela care fusese orb spunea clar: «Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: “Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: «trimis»”! Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut» (Ioan 9, 11). De aceea, pentru farisei, nu putea fi motiv de bucurie şi au început un fel de anchetă, cu scopul de a-L discredita pe Mântuitorul Hristos, cu acuza că «nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta» (Ioan 9, 16). Mai mult, pentru a-l intimida pe cel vindecat, au chemat părinţii acestuia, pentru ca prin aceştia, fariseii să obţină denigrarea Mântuitorului. «Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci, cum vede el acum?
Au răspuns, deci, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar, cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el, este în vârstă, va vorbi singur despre sine, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va face mărturisirea că El (Iisus) este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea, au zis părinţii lui: Este în vârstă, întrebaţi-l pe el» (Ioan 9, 19-23). Drept urmare, cel care fusese orb este adus pentru a doua oară în ancheta sinedriului întrebându-l: «Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?» (Ioan 9, 26-27). Continuând apoi: «Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere» (Ioan 9, 32)!
,,Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat; dar pentru că ziceţi că vedeţi, păcatul rămâne asupra voastră“ (Ioan 9, 39-41)
În cele din urmă, bătuţi pe propriul teren al erudiţiei şi argumentaţiei cârtitoare, fariseii îl dau afară din sinagogă. Abia acum, după această dispută din sinedriu, Mântuitorul intervine. Îl găseşte pe cel vindecat în templu. Se apropie de el şi cu vocea-I blândă îl întreabă: «Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne şi s-a închinat lui» (Ioan 9, 35-38). Ca o temă de o profundă meditaţie, să ne întrebăm, prin urmare, dacă orbirea fizică de care vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan este o raritate, orbirea spirituală, în schimb, este parcă o regulă generală în lumea noastră pământească, pentru că fariseii din sinedriu, deşi anchetează minunea Mântuitorului şi văd pe cel vindecat, rămân orbi şi nu vor să vadă cu ochii credinţei, că Iisus Hristos este Fiul Lui Dumnezeu, iar o astfel de orbire spirituală este păcatul împotriva evidenţei. De fapt, orbul din naştere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a produs o negrăită bucurie, dar, el a fost luminat şi sufleteşte, mintea, inima şi voinţa lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică, în fiinţa lui vădindu-se darurile Luminii Învierii. Iar, dovada o avem în felul înţelept în care le-a vorbit celor care-l ispiteau, fariseii interogându-l ca peste veacuri cei care i-au prigonit pe credincioşi! O legătură nemijlocită cu Praznicul Învierii decurge din faptul că izvorul Siloamului, la care după ce s-a spălat, după porunca Mântuitorului, orbul şi-a căpătat vederea, prevesteşte peste veacuri Taina Botezului creştin. În aceeaşi ordine de idei, Preacuviosul Ieromonah, Arsenie Boca ne spune: «Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă Lazării Lumii, neputând răbda suferința lor, pentru că suntem incapabili în fața ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem, – n-avem nimic în fața suferinței. Deci, fugind de Lazări, fugim în propria noastră nimicnicie! Așa și ucenicii, delegații noștri de lângă Dumnezeu, îl întreabă pe Iisus: Invățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Când nu poți nimic, faci știință: întrebi de cauză; iar când cauza e un păcat, faci morală. Dar, oricum, chiar încercuiți în neputințe, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au pățit alții, tu poți să nu pățești, dacă ocolești greșelile lor. Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greșelile împotriva vieții, de-a schimonosi viața omului și a o chinui în întunerecul orbiei și al altor suferințe. Acum să vedeți deosebirea între noi și Dumnezeu. Iisus era Dumnezeu! Mulți n-au știut și nici nu vor ști aceasta! Vindecarea minunată a orbului din naștere face dovada dumnezeirii lui Iisus și arată omului marginile puterii și ale științei sale.
Noi ocolim Lazării! Iisus îi cunoștea și-i chema la Sine! Cunoaște acum pe orbul acesta, mai înainte de-a se naște, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că ,,nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici ale părinților săi, ci pentru ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el”», ceea ce arată atât de concis şi de explicit cel care este supranumit «Sfântul Ardealului», poate şi al neamului românesc, pentru că Dumnezeu ne învaţă că e mult mai important să ne vindecăm de orbirea sufletului, decât de nevederea trupească!
Iar el a zis: «Cred, Doamne»! Şi s-a închinat Lui (Ioan 9, 1-38)
Contrar părerii filosofului german G.W. F. Hegel, care spunea că nimeni nu poate fi deasupra vremurilor în care trăieşte, pentru că «spiritul vremurilor» este şi însuşi spiritul său, din punct de vedere creştin, problema «spiritului vremii» este de fapt problema timpului în care, după exemplul minunilor săvârşite de către Mântuitorul Iisus Hristos, îngăduim «să se arate lucrările lui Dumnezeu» (Ioan 9, 3). Cu alte cuvinte, «spiritul vremii» trebuie să răspândească mireasma sfinţeniei. Când cineva se joacă de-a pretinsul spirit machiavellic ce urmăreşte să schimbe prin experimente contrafăcute spiritul vremurilor (Zeitgeist) cu scopul de a produce mutaţii sociale la nivelul libertăţii umane, în lume se produc ciocniri violente între oameni. Cine aprinde fitilul revoltelor sau chiar al războaielor, când Dumnezeu preferă ca oamenii să fie făcători de pace (Matei 5, 9), adică, să medieze conflictele, decât mai degrabă să le creeze? Nimeni altul decât omul secularizat care vrea cu orice preţ să domine vremurile pe care le trăim! Datoria noastră este să fugim de întunericul faptelor rele şi să deschidem largă poarta sufletului, ca să pătrundă în el Lumina Lui Hristos. Numai printr-o viaţă dreaptă şi luminoasă, bună şi plină de faptele Luminii, dovedim că suntem creştini, că aparţinem Lui Hristos, Împăratul cerului şi al pământului, deoarece Dumnezeu ne învaţă că e mult mai important să ne vindecăm de orbirea sufletului, decât de nevederea trupească!
Profesor, Vasile GOGONEA
P.S. În ziua de 2 iunie 2019, în Duminica a 6-a după Paşti, Înaltpreasfinţitul Părinte Prof. univ. dr. IRINEU Ion Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie şi slujba de resfinţire a Bisericii cu Hramul «Sfântul Mare Muc. Dimitrie – izvorâtorul de mir», din Parohia Prigoria, filia Bucşana, comuna Prigoria, Protopopiatul Târgu-Cărbuneşti, judeţul Gorj.
