Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne cheamă să luăm Crucea şi să-I urmăm Lui

132

În ziua Înălţării Sfintei Cruci, Dumnezeu ne cheamă la rugăciune şi ne propune ca să ne închinăm într-o pioasă smerenie, iar prin cuvinte de o pilduitoare elocinţă, ca de fiecare dată, ne cheamă să luăm Crucea Răstignirii Sale, pentru a-I urma Lui, călăuziţi de lumina care desăvârşeşte mântuirea sufletului nostru.

De aceea, Pericopa Evanghelică a Duminicii de după Înălţarea Sfintei Cruci, pe cât de scurtă şi rezumativă, se dovedeşte pe atât de plină de învăţături pilduitoare şi de chemări imperative, ştiindu-se faptul că noi, creştinii, cinstim îndoit Crucea lui Hristos: pe de o parte, crucea materială, închinată şi văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm la gât sau o ţinem în mână, iar pe de altă parte, vorbim de ceea ce înseamnă crucea spirituală, care se dovedeşte şi suferinţa noastră pentru fapta cea bună!

“Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul”?
Oarecum diferită de Pericopele Evanghelice care se citesc la Sfintele Liturghii din celelalte Duminici de peste an, Pericopa Evanghelică citită la Sf. Liturghie din Duminica aceasta are o anumită particularitate, deoarece într-un text atât de scurt, constatăm că se vorbeşte de multe ori despre suflet, iar acest lucru trebuie reţinut chiar din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, aşezate în fruntea acestor învăţături: “Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). În acest fel, Evanghelia ne spune că în această viaţă omul trebuie să caute în primul rând mântuirea sufletului, în pofida faptului că foarte mulţi oameni se îngrijesc mai mult de trup, de ceea ce consumă, de îmbrăcăminte, de mâncăruri alese, de comoditatea unei locuinţe plăcute, pierzând mult timp cu grija pentru bunurile pământeşti limitate, care fac trimitere la nevoi nelimitate.
Dar, cât de puţini sunt aceia care hrănesc şi îmbracă duhovniceşte sufletul lor cu sfinţenia cea mântuitoare, pentru a înţelege că şi sufletul nostru are atâta nevoie de hrană, iar hrana omului este cuvântul lui Dumnezeu!
Poate că şi sufletul are nevoie să fie îmbrăcat, dar haina lui o alcătuiesc virtuţile dobândite prin pocăinţă, prin rugăciune şi prin săvârşirea binelui. Chemarea lui Hristos de a ne îngriji de suflet este chemarea la viaţă duhovnicească desăvârşită, pentru că sensul ultim al existenţei este legătura omului cu Dumnezeu, hrănirea şi luminarea sufletului nostru prin comuniunea cu Dumnezeu.
Să avem în vedere că nimic din cele trecătoare nu este mai de preţ decât sufletul unui om, pentru că omul este persoană creată după chipul Persoanelor divine ale Sfintei Treimi veşnice, iar dacă toate lucrurile materiale create sunt trecătoare, numai sufletul omului, creat prin puterea divină, este deasupra morţii, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu cel nemuritor!
Sufletul este o realitate deosebită de trup şi constituie însuşi principiul vieţii omeneşti, poate cea mai scumpă comoară a noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu!

Să nu uităm că Mântuitorul dă cuvântului “cruce” un fundament spiritual
Iată, sărbătorim în fiecare an, la 14 septembrie, “Înălţarea (sau aflarea) Sfintei Cruci” pe care a fost răstignit Fiul Lui Dumnezeu pentru noi, dar, oare, despre aceasta ne vorbeşte Domnul, atunci când ne spune să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui? Pentru că mulţi dintre noi suntem tentaţi să ne gândim într-o clipă doar la crucea materială, sub diferitele ei forme, dar, de fapt, nu cumva avem de-a face cu un alt înţeles al crucii, cu un sens diferit de cel fizic? Să nu uităm că Mântuitorul dă aici cuvântului “cruce” un fundament spiritual, pentru că e vorba de cruce ca viaţă creştină, pe care suntem chemaţi să o ducem fiecare dintre noi, aici, pe pământ! Fiecare om, precum de multe ori o spunem, înseamnă suprema făptură a lui Dumnezeu sau este Crucea Lui Dumnezeu pe pământ! Purtarea crucii acesteia, ne aduce, omule, înaintea Lui Hristos, Care ne întreabă: “Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri: unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere şi iad, iar celălalt drum este al Meu, un drum care pare îngust şi dificil, chiar obositor, un drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule, vei afla că aceste două drumuri stau înaintea ta şi eşti liber să alegi pe care vei merge! Dar, în clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu, zice Hristos, trebuie să împlineşti trei condiţii”! Iar, ca în parabolele Sale pline de înţelepciune, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii îi spune fiecăruia, care urmăreşte mântuirea sa, că sunt trei condiţii de bază: “Să se lepede de sine” este prima condiţie, “Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie şi “Să-Mi urmeze Mie” este cea de-a treia condiţie. Dat fiind caracterul limitat al spaţiului în pagina de ziar, noi vom insista sumar doar asupra aspectului privind “lepădarea de sine” a omului, dar dincolo de orice îndoială, credinţa înseamnă înainte de toate rememorarea faptului că Dumnezeu ne cheamă ca un părinte iubitor şi ocrotitor să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui cu deplină încredere, pentru că niciodată nu ne va înşela aşteptările!

Iar când Hristos îl îndeamnă pe om “să se lepede de sine”, nu înseamnă…
Cu toate acestea, poate ca un paradox existenţial, omul simte în el însuşi, că dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi, fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi. Omul, între milioanele şi zecile de milioane de semeni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită, ceea ce îl face unic şi irepetabil, dat fiind că numai el, cu această personalitate a sa distinctă, apare pe pământ o singură dată. Evident, pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze conform aspiraţiilor proprii, are în interiorul său viu instinctul vieţii şi fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine, poate mai mult decât crede, iar pentru că îi este foame, se va îngriji să aibă mâncare, dacă îi este sete, are nevoie de apă, dacă îi este frig, se va îngriji pentru încălzirea sa, dacă este bolnav, va căuta medicamentul care speră că îl va face sănătos, ceea ce înseamnă că orice om caută să depăşească momentul critic. Se pare că iubirea faţă de noi înşine a sădit-o Dumnezeu în fiecare om şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Iar când Hristos îl îndeamnă pe om “să se lepede de sine”, nu înseamnă că trebuie să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu! Iubirea care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii! Creştinul adevărat şi de bună credinţă se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său, iar cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, iar câtă vreme în inima noastră trăiesc patimi egoiste, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos! Înainte de toate, avem nevoie de Harul Lui Hristos, care dezrădăcinează un copac neroditor pentru a sădi iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here