În Pericopa Evanghelică a Duminicii a patra după Sfintele Paşti se vorbeşte despre minunea vindecării slăbănogului din Vitezda, poate ca un semn binecuvântat care ne aduce aminte că la orice vindecare pe care a făcut-o Hristos şi pe care o face mereu cu firea noastră cea mult încercată, mai întâi ne cere să avem credinţă în sufletul nostru, iar ca un semn al îndreptării acelui slăbănog, supus greşelii, aşa cum suntem fiecare dintre noi, calea mântuirii se iveşte prin putere dumnezeiască.
Iisus ajunge în acest loc şi îl întreabă: “Voieşti să te faci sănătos”?
Deci, slăbănogul despre care vorbim, fusese un om păcătos, fiindcă pentru păcatele lui zăcea acolo de 38 de ani şi îi era de mare trebuinţă acea voinţă neclintită de a se căi şi de a sădi în sufletul său credinţa vindecării, dar el nu se putea vindeca decât dacă se hotăra cu toată voinţa să poată sădi în sufletul său încrederea ca în restul zilelor sale să se facă sănătos mai ales cu sufletul! În fapt, pledoaria Evangheliei acesteia ne invită să medităm la tema incitantă a vindecării sufletului îndumnezeit, atunci când suntem stăpâniţi de un demon al păcatului originar, apăsător şi mistuitor, mai ales că boala şi suferinţa însoţesc existenţa omenirii încă din momentul despărţirii de Dumnezeu, ca urmare a răutăţii păcatului strămoşesc. În timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, exista în Ierusalim un loc numit Vitezda, o scăldătoare în care aveau loc vindecări, unde se aflau foarte mulţi orbi, surzi, neputincioşi, fiecare dintre ei sperând să fie primul care va intra în scăldătoare ca să se vindece trupeşte. Iată, într-o zi, Iisus ajunge şi în acest loc şi vede un om bolnav de treizeci şi opt de ani, pe care îl întreabă: “Voieşti să te faci sănătos?” Bolnavul i-a răspuns: «Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea» (Ioan 5, 6-7). Aşadar, vedem cum se tânguia sărmanul slăbănog, care a căutat timp de treizeci şi opt de ani vindecarea, dar nu a aflat pe nimeni, care să-l ajute să intre în apă. “Doamne, nu am om să mă ajute, nu am pe nimeni”. Ce singurătate, ce abandonare, dar şi imaginea cutremurătoare a resemnării, pentru că aştepta fără nici o speranţă de fi vindecat. Se întâmplă ca de multe ori să auzim aceste cuvinte triste şi tânguitoare din partea celor vârstnici, a părinţilor sau a celor bolnavi şi părăsiţi, care se destăinuie cu glasul aproape şoptit: “Nu am pe nimeni! Nimeni nu priveşte la mine! Nimeni nu mă ajută”!
Suferinţa cea mai dureroasă a sufletului: “Singurătatea”!
Doamne, dar de câte ori îi întâlnim pe aceşti oameni, mulţi dintre ei fiind părinţi neajutoraţi şi neputincioşi care varsă lacrimi în singurătate, deoarece copiii nu se mai interesează de soarta lor! Singurătatea la vremea bătrâneţii poate fi rezultatul diferitelor circumstanţe: moartea unei persoane iubite, despărţirea, căsătoria nefericită, infidelitatea partenerului de viaţă, înstrăinarea copiilor de Biserică, boala gravă, ştiind că de cele mai multe ori întristările şi doleanţele oamenilor vârstnici şi neputincioşi nu pot fi desluşite. Ştiu din întâmplările de odinioară că un medic a fost întrebat, care este boala cea mai dureroasă şi cea mai supărătoare din timpurile noastre bântuite de criză şi de sindromul îmbolnăvirii sufletului, iar slujitorul în halat alb a dat un răspuns indubitabil: “Singurătatea! Cu cât mă ocup mai mult de acest domeniu al medicinii, cu atât ajung tot mai mult la convingerea de netăgăduit, că nu există ceva mai dăunător şi mai dureros pentru omul aflat în suferinţă, decât singurătatea”, a răspuns medicul! Iată că slăbănogul din Pericopa noastră, ne arată ce înseamnă suferinţa, păcatul şi singurătatea. E un semn binecuvântat că Hristos Domnul schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de îndreptare şi de sfântă desăvârşire morală, pentru că acolo unde este putere de credinţă, suferinţa atrage pe om către Dumnezeu. Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru caută şi se înnoieşte din zi în zi, mai ales că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă îndumnezeită, fiindcă nu trebuie să ne coboare în deznădejde, scopul nemijlocit fiind ca prin răbdare şi credinţă, să ne regăsim echilibrul spiritual care să ne ducă la lucrarea virtuţilor Evanghelice şi la aflarea adevărului despre viaţa cea veşnică.
Mântuitorului, făcându-I-se milă i-a spus: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi”
Slăbănogul din Vitezda, nu şi-a pierdut răbdarea, iar acest lucru trebuie să-l învăţăm de la dânsul, pentru a întări credinţa vindecării, iar cel care rabdă speră, nădăjduieşte într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns, într-o scăpare din surghiunul suferinţei, din iadul chinurilor nemăsurate. Deci, să realizăm fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, că răbdarea cea adevărată nu e o virtute pasivă, o dovadă a nepăsării captive, o capitulare, ci se dovedeşte şi aşteptarea unei rezolvări, a unei izbăviri venite de undeva, de la Dumnezeu! Numai bolnavul care rabdă suferinţa speră că aceasta va trece. Omul în necaz şi primejdie speră că va fi izbăvit din ghearele suferinţei. O astfel de răbdare în speranţă avea şi slăbănogul nostru, cel care de 38 de ani nu putea intra în scăldătoare după tulburarea apei, dar, totuşi, căuta şi nu-şi pierdea răbdarea, rămânea în continuare, crezând că într-o zi va ajunge şi el în atenţia Dumnezeului mult îndurător. Iată că răbdarea lui a fost răsplătită, fiindcă Mântuitorului, făcându-I-se milă de el, nu i-a spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi”, iar în clipa următoare bolnavul s-a ridicat, şi-a luat patul şi a plecat. Din acel moment Iisus Domnul s-a făcut nevăzut, iar slăbănogul era convins că recâştigarea sănătăţii sale s-a produs prin intervenţia dumnezeiască, ne încredinţează Sf. Evanghelie, care ne spune că, după câtva timp, Iisus îl întâlneşte în templu rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu pentru minunea săvârşită cu dânsul în preajma Vitezdei. Fiul Domnului, în nemărginita iubire şi purtare de grijă faţă de omul zidit după chipul şi asemănarea Sa, îl avertizează zicând: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva rău” (Ioan 15, 14). Prin urmare, avem dovada că aşa s-a sfârşit cumplita suferinţă a unui slăbănog, care a avut lângă el pe Iisus, tămăduitorul rănilor noastre fizice şi morale, iar în sinele nostru, în forul nostru lăuntric, nădăjduim să fim cu mult mai buni, mai drepţi, mai credincioşi şi mai cinstiţi, trăind în permanentă comuniune cu Hristos. Credinţa vindecării trebuie să devină condiţia fundamentală a renaşterii noastre spirituale, iar în deplină smerenie, suferinţa noastră de azi, cu întregul ei şir de nenorociri, lipsuri şi dureri, trebuie să o privim nu numai ca o pedeapsă dumnezeiască, dar şi ca o chezăşie a îndreptării prin credinţă, ca o chemare pentru călăuzirea noastră spre o viaţă plăcută Lui Hristos, fiindcă istoria se clădeşte sub braţul ocrotitor al Providenţei care desluşeşte clipa mult aşteptată a vindecării sufletului nostru!
Profesor, Vasile GOGONEA
